Alexander

Epilog

        Inima îmi bătea îmi piept atât de tare, încât mă speriam că la un moment dat nu va mai face față presiunii și emoțiilor. Poate că nu fusese cea mai bună idee ca să vin aici, însărcinată în opt luni. Riscam să nasc prematur, pentru numele lui Dumnezeu! La ce mi-a fost capul? Nu, nu pot să fac asta! Ar trebui să revin după ce nasc, copilul meu nu merită să fie supus la un asemenea stres!
       
        M-am ridicat să plec tocmai când ușa se deschise. Am închis ochii, simțind cum mă lasă picioarele.

       —Maia Sima? Mă întrebă gardianul în uniformă, din prag.

       — Da, am răspuns nesigură, de parcă nu știam sigur dacă așa mă numesc.

       —Vă rog să mă urmați.

        Mi-am forțat picioarele să o ia înainte și l-am urmat pe coridorul pe care am venit. În schimb, acum am luat-o în direcția opusă și am mers până bărbatul se opri în fața unei uși. Voiam să îi spun că nu sunt pregătită, să îmi ofere câteva minute de răgaz, dar el deschise brusc ușa. Mi-am ținut respirația, cu inima în gât, și am răsuflat ușurată când am observat că întreaga cameră este goală.

       —Luați loc, pacientul va fi adus imediat.

        Am mormăit un „mulțumesc” și am intrat. Semăna mult cu o cameră de interogatoriu. În mijloc era o masă mare, iar două scaune erau la capete. Alte cinci scaune erau așezate lângă perete, în linie, iar în colț se afla un dozator cu apă. Asta era tot ce se afla în cameră. Mi-am dat jos sacoul, m-am așezat pe unul dintre scaune și am așezat haina peste burtă. Nu voiam ca el să vadă faptul că sunt însărcinată. Nu din prima.

        Nu am așteptat mult, nu suficient cât să îmi revină curajul, că ușa se deschise iar. Adam era în mijloc, îmbrăcat în haine deschise la culoare, iar doi gardieni erau la stânga și la dreapta lui. Pentru moment, ochii lui albaștri au făcut contact cu ai mei și lumea s-a oprit pentru o microsecundă. Atunci a fost momentul în care am devenit conștientă de faptul că între noi nu va mai fi niciodată nimic dar, chiar și așa, va avea un loc special în sufletul meu toată viața. L-am văzut zâmbind plin de speranță când m-a văzut, dar eu nu îmi puteam lua ochii de la cătușele care îi uneau mâinile și lanțurile de la picioare. Îmi era greu să îl văd așa și știam că Adam pe care eu l-am iubit nu merită să fie înlănțuit ca și un câine, însă Adam cel psihopat merită chiar mai mult. S-a așezat și el, iar gardienii i-au legat cătușele mâinilor de masă și cele ale picioarelor, de scaun. Acum am observat că masa și scaunul pe care el stătea erau din oțel, sudate în podea.

       — Strigați dacă aveți nevoie de ceva, spuse unul dintre gardieni și după ce am aprobat ușor din cap, au ieșit din cameră, dar au lăsat ușa deschisă.

       — Mă bucur să te văd, vorbi el primul și vocea lui îmi făcu pielea de găină.

        L-am privit câteva clipe.

       — Eu nu știu sigur ce simt acum.

       — Este normal, cred.

        Am înlăturat două scame de pe sacou.

       — Maia... Vreau să îți spun cât de rău îmi pare. Pentru tot ce ți-am făcut.

        Mâinile lui s-au ridicat pentru a gesticula, dar cătușele au scos un sunet metalic când i-au limitat mișcările.

       — Nu cred că există scuze pentru așa ceva, aproape am șoptit. Știu că nu ai fost tu. Sau, cel puțin, cea mai bună versiune a ta. Dar asta nu schimbă cu nimic tot ce s-a întâmplat.