Alexander

Capitolul VI - Marco

Isabel

        Inima mea își permitea să zâmbească din nou, poate pentru prima dată de când Aron a murit. Realizam cât de tare l-am rănit pe Alexander și eram conștientă că fusesem la un pas distanță de a-l pierde, iar asta doar din cauza mea. Poate că uneori greșelile sunt mijloacele cele mai eficiente de a realiza importanța anumitor lucruri. Sunt lecții și pedepse, modalități de a te trezi la realitate. Depinde de cum gestionezi o greșeală și ce o lași ca să-ți devină: povară sau profesor. Eu am ales a doua variantă și mi-am promis că nu voi mai pune la îndoială iubirea dintre mine și Alexander. A trecut prin prea multe, a sacrificat prea multe, iar eu am fost naivă și nu am apreciat toate astea.

        Până acum.

        I-am sărbătorit ziua în august, împreună cu întreaga familie. Am cunoscut-o până atunci și pe sora lui, care era inteligentă, frumoasă și "dată dracu'", vorba lui Alex. Înțelegeam perfect la ce se referă, mai ales când erau toți împreună. Familia Sima nu putea fi descrisă prin câteva cuvinte simple, puse cap la cap și care să mai și formeze o propoziție coerentă. Pentru că erau nebuni, frumoși, tupeiști, apucați, extrem de amuzanți și totuși, foarte iubitori. Și culmea, nici unul nu ar recunoaște nici în ruptul capului cât de mult ține la celălalt, dar simțeai pur și simplu faptul că s-ar transforma în secunda doi într-o familie de lei alfa dacă cineva le-ar amenința familia. Chiar și Sofia, deși ea era cea mai blândă dintre toți. Semăna oarecum cu bunica lui Alexander, pe care o văzusem doar în poze. Elena fusese de o frumusețe aparte, delicată și senzuală aș spune, în timp ce soțul ei, Marco, părea capul acestei familii chiar și după moartea lui.

       — Ar fi făcut orice pentru familia lui, spuse Max într-o zi, privind spre poza tatălui său. Acesta zâmbea în colțul buzelor, răzemat de motocicleta care acum era a lui Alexander și care era neschimbată. Nu a avut o familie fericită, iar asta l-a făcut mai hotărât. Era mândru, sigur pe el și dat naibii! Spuse Max cu mândrie și toți zâmbeau nostalgic. Ce ne-a băgat în cap?

       — Împreună suntem mai puternici! Au spus în cor, ridicând paharele care cu ce băutură aveau în momentul respectiv și ciocnind împreună.

        Max îmi trase cu ochiul, făcându-mi semn subtil din cap ca să mă alătur și am ciocnit și eu.

       — La naiba, da! Spuse el, dând pe gât paharul cu tărie și am continuat să aranjăm masa.

       — Am adus frigăruile! Spuse Sofia cu ochii la Max, iar acesta se întoarse brusc spre ea, cu un rânjet mare pe față.

       — Pune-le în fața mea, iubito! Spuse el dulce, arătând spre locul respectiv. Uite, chiar... aici, se întinse să facă loc platoului, iar femeia chicoti, dând din cap.

        Salata, crema ei de brânză cu ardei și verdețuri, cartofii umpluți, toate arătau minunat, împreună cu cele două carafe cu limonadă. Aveau și whisky, pe care îl beau în cantități mici, cu gheață, fiind cald afară.

       — A fost un luptător, bunicul tău, i-am spus lui Alex, în timp ce ne așezam la masă.

       — La propriu și la figurat, râse el. A luptat în ring o perioadă. Se strângeau o grămadă de oameni la meciurile lui de box.

        Am ridicat din sprâncene, uimită.

       — A fost dependent de cocaină în perioada în care a fost despărțit de mama, pușcăriaș, boxer, tupeist, arogant, încăpățânat, tot ce ne curge nouă mai aspru prin vene, rânji Max.

       — A dus numele Sima la un alt nivel, continuă Maia. Și-a făcut o reputație de om nebun, dar cinstit. Și a avut grijă să transmită asta din generație în generație. Tot ce avem, ceea ce suntem, este datorită lui. A lor. Ei sunt temelia acestei familii.

       — Mi-ar fi plăcut să îi cunosc, am zâmbind și îmi plăcea la nebunie felul în care ei erau atât de uniți și devotați.

       — La cum îl cunosc pe tata, dacă ar trăi acum ar fugi după mama cu coaiele lăsate, cerșind puțin sexuț, ca să moară fericit, râse. 

       — Max, limbajul! Îl dojeni Sofia, care zâmbea în colțul buzelor.

        Bărbatul rânji drăcește, ca și un copil mic care a făcut ceva rău, de care oricum este foarte mândru.

       — Și ei ar fi fost încântați de tine, Isabel. Ești o fată specială atât pentru Alexander, cât și pentru noi, spuse Sofia cu drag și am roșit puțin.

        Am mâncat, apoi am ieșit în curte unde am mai povestit până s-a făcut seară, iar Alex m-a condus acasă. Când am ajuns, l-am găsit pe bunicul în curte, stând în fund și cu capul în mâini. M-am apropiat grăbită, simțind că ceva nu e în ordine și privirea mea îngrijorată l-a făcut și pe Alexander ca să se încrunte.

       — Tată?

        Acesta ridică capul, iar din frunte și buze i se prelingeau firișoare de sânge. Am înghețat instant, iar Alexander a fugit în casă, pentru a verifica dacă totul e în regulă, deși nu părea a mai fi cineva acum.

       — Ce s-a întâmplat? Am spus, așezându-mă pe vine în fața lui și cuprinzându-i fața între palme, simțind cum mi se strânge inima.

       — Aron, oftă el de parcă era la capătul puterilor. Ei îl căutau pe Aron.

       — Dar... E mort, am șoptit gâtuită.

       — Au spus cine sunt? Întrebă Alexander din spatele meu.

       — Ei nu știu asta. Și nu știu sigur..., se încruntă el. Au spus la un moment dat că sunt mascați, dar nu aveau nimic care să le acopere fețele. Urlau, au dărâmat lucrurile și au încercat să mă facă să le spun unde se ascunde Aron. Am spus că le dau tot ce am, dar nu a fost de ajuns pentru ei, vorbi bunicul și lacrimile îi sugrumau vocea.

        Am făcut un schimb de priviri cu Alexander. Eu îngrozită, el atât de furios, încât își încleșta maxilarul cu putere.

       — Totul e întors pe dos înăuntru, arătă Alex spre casă, cu tot calmul de care era capabil. Haide, te ajut să strângi.

        L-am dus pe bunicul înăuntru și am încercat să nu mă arăt atât de șocată pe cât mă simțeam. Cei care au întrat au dărâmat aproape totul, iar Alexander ne ajutase să strângem până la ultimul ciob. Insistase să ne ducă într-un loc sigur, să stăm câteva zile în apartamentul său, dar bunicul refuzase politicos. Nu avea de gând să își lase tot ce are în urmă. În plus, era puțin probabil ca mascații să se întoarcă în aceeași noapte.

        Era trecut puțin peste miezul nopții când l-am condus pe Alexander. S-a întors brusc spre mine, m-a lipit de el și m-a strâns într-o îmbrățișare lungă.

       — Dacă îți făceau ceva..., mârâi el.

       — Sunt bine, am șoptit.

       — Nu înțelegi, mă îndepărtă puțin, cât să mă poată privi în ochi. Am văzut cum se comportă ei cu femeile. Cum le vorbesc, ce le fac! Și îți jur, ce s-a întâmplat în seara asta nu rămâne așa!

       — Ce? Nu! Alex, nu! Am ridicat tonul, încercând să îl conving. Făcu un pas în spate, trecându-și o mână prin păr. Putem găsi o altă soluție, putem să mergem la poliție!

       — Poliție? Am pufnit, scârbit. De ce crezi că bunicul tău nu a spus nimic de asta? Și el știe că e inutil! Sediul lor este într-o fostă fabrică imensă, nici măcar nu se ascund! Oamenii de genul lor ori sunt infiltrați, ori au conexiuni peste tot! Chestiile astea nu se rezolvă decât într-un singur mod, Isabel.

       — Nu pot să te las, am spus cu voce tremurândă. Sunt periculoși, nu vreau să te pierd și pe tine, înțelegi?

        Alexander se apropie de mine, mă sărută apăsat pe frunte, apoi îmi zâmbi în coltul buzelor. Un zâmbet care nu era ca celelalte.

       — Voi avea grijă, da? În plus, nu fac nimic fără să îți spun.

        Apoi se urcă pe motor și dispăru în noapte, lăsându-mă să privesc în urma lui cu un gol în stomac, cu lacrimi în ochi și cu senzația că mă minte doar pentru a mă liniști.