Alexander

Capitolul XVI

Isabel

        Tocmai a spus ce am auzit eu că a spus? Nu se poate... Poate doar dacă este una dintre glumele lui proaste. Sau poate pur și simplu e încântat de faptul că știu să stăpânesc motorul atât de bine. Da, asta trebuie să fie. Pentru că doar ne-am sărutat de câteva ori, nu e posibil ca el să fie... să simtă tot felul de chestii siropoase pentru mine.

        Am chicotit, deloc sigură pe mine, și am coborât pentru a-i ceda locul. Drumul înapoi fusese mult mai tăcut decât prima dată și nu știu dacă mă bucuram sau nu pentru că nu mai readuse subiectul în discuție. Cert e că am ajuns acasă tocmai când soarele se pregătea să apună.

       — Mulțumesc pentru astăzi. A fost minunat, i-am zâmbit timid.

       — Faptul că ți-a plăcut e cea mai mare satisfacție.

       — Fulger e adorabil.

       — E un fustangiu, mormăi el și am râs.

       — Ne vedem mâine? L-am întrebat și aprobă.

       — Am de recuperat, spuse, apropiindu-se de mine și mi-am ținut respirația.

        Întinse subtil o mână și îmi atinse ușor degetele, iar contactul acesta îmi făcu stomacul ghem, într-un mod plăcut. Probabil că așa se manifestau celebrii fluturi, te făceau să îți simți stomacul de două ori mai greu și trăgea în jos și creierul după el. Pentru că, în acest moment, al meu se holba ca fraierul la Alexander și își dorea cu toată inima ca să fie sărutat. Ăăă... Buzele să fie sărutate.

        De ce el mereu trebuie să pară sigur pe el? Nu observ niciodată nici măcar o urmă de slăbiciune sau sfială, ceea ce e frustrant, pentru că eu mă topesc lent de fiecare dată când mă atinge! Iar acum se apropia tot mai tare, inima mea bătea într-un ritm numai de ea știut și când buzele noastre s-au unit, am simțit cum mă lichefiez. Îmi plăcea când mă strângea aproape de pieptul lui, mă lăsa să cred că de la mine nu vrea doar ceea ce obține atât de ușor de la altele. Mă făcea să mă simt specială, cumva a lui și totuși, liberă în alegeri. Iar asta conta enorm pentru mine.

        Ne-am despărțit până la urmă, el turând tare motorul și am intrat în cele din urmă în casă. Aron stătea la masă, mâncând, iar bunicul se uita la meci. Fratele meu îmi aruncă o privire scârbită, apoi se întoarse la farfuria lui.

       — Te-ai întors? L-am întrebat, iar tata mă privi încruntat.

        Știam privirea aceea. Aron nu avea de gând să rămână.

       — Nu, vorbi cu ochii încă în farfurie. Am venit ca să mănânc și să îi cer bunicului niște bani.

        Am pufnit nervoasă.

       — Pentru atât e bun acum, după toți anii în care te-a crescut?

       — Nu te-a întrebat nimeni, nimic, Isabel! Se răsti.

       — M-am săturat să te văd cum îl manipulezi! Și pe el cum te ajută pentru că te iubește, deși e conștient că doar îl folosești!

       — Nu e adevărat, spuse cu un ton ridicat, care ar fi vrut să fie sigur pe el, apoi îl privi pe furiș pe tata. Și tocmai tu îmi ți mie predici? Îl lași pe nemernicul ăla să te călărească?

        Bunicul se ridică nervos în picioare, dar eu am fost mai rapidă. I-am dat o palmă fulgerătoare, apoi l-am privit tremurând, cu ochii în lacrimi.

       — Cu ce drept mă judeci? Am șuierat. Ne-am săturat de rahaturile tale, în care mereu alții te ispitesc și oricine e de vină, înafară de tine!

       — Și ce vrei să spui cu asta, hm? Că e vina mea pentru că sunt așa? E vina mea că au murit mama și tata? Și el era dependent, mai știi? Îți mai amintești cum îi arătau mâinile?

       — Nu am spus asta, Aron, mi-am ținut respirația, amintiri dureroase revenindu-mi în minte.

        Vânătăi înnegrite la îndoitura cotului. Mirosul de ars al mâncării, pentru că tata iar avea una dintre crizele lui de gelozie, deși mama nu avea nici măcar un loc de muncă. Gustul de sânge după ce m-am trezit în mașina răsturnată pe autostradă. Sentimentul de singurătate și abandon. Durerea în piept.

       — Nu, o spun eu! Apăsă cuvintele, ridicându-se de pe scaun. Poate că am ajuns un dependent, ca și tata, dar tu ești o târfă, ca și mama!

       — Destul! Țipă tata și era printre puținele dăți când îl auzeam strigând. Ieși din casa mea!

        Aron îl privi jignit și bineînțeles că tot el era cel stupefiat.

       — Am încercat în tot timpul acesta să vă cresc, din cât am avut și cum am putut! Ți-am acoperit tone de greșeli în speranța că într-o zi, vom fi o familie! Dar ești suficient de mare încât să răspunzi singur pentru faptele tale!

        Aron ieși din casă trântind ușa cu putere, lăsându-ne cu inimile sfâșiate.

       — Știu, spuse bunicul, strângându-mă la piept. Și eu mă tem. Dar, cred că e cel mai bun lucru pe care putem să îl facem acum pentru el. Doar le-am încercat pe toate.

        Îmi aduceam aminte de fratele meu în timp ce era la dezintoxicare. Palid, cu cearcăne mari în jurul ochilor, transpirat și tremurând. Mi-am dat toți banii strânși peste vară pentru a-l ajuta pe bunicul ca să îi plătească tratamentul și spitalizarea într-unul dintre cele mai bune centre din zonă. Iar apoi, un apel în miez de noapte ne anunță că reușise cumva să fugă, apoi nu am mai știut nimic de el câteva luni. Amândoi am crezut la un moment dat că a pățit ceva rău, însă niciunul nu avea curaj ca să spună asta cu voce tare.

       — Tată, da, ies cu Alexander, însă nu aș face niciodată ceva care te-ar dezamăgi.

       — Oh, Isabel, știu asta! Zâmbi, prinzându-mi fața între palme și zâmbind, în timp ce cu degetele mari îmi șterse lacrimile. Știu ce am crescut. Și mai știu că nu ai sta în preajma lui, dacă nu ar merita. Restul sunt detalii, pentru că ești tânără și acum începi să trăiești. Dar sunt convins că o faci într-un mod responsabil.

        L-am îmbrățișat iar, mulțumindu-i în gând pentru tot ce a făcut pentru mine.