Tentația 6

Zoey

Cerul nopţii care acoperea oraşul Tulsa era luminat de o semilună magică. Strălucirea ei făcea să
scânteieze gheaţa care se aşternuse peste oraş şi peste mănăstirea benedictină, unde tocmai ne
răfuiserăm cu un înger căzut şi cu o Mare Preoteasă malefică, aşa că totul în jurul meu părea atins
de bagheta magică a zeiţei noastre. Am privit cercul de dinaintea grotei Fecioarei Maria scăldat în
lumina lunii, locul plin de forţă în care, cu puţin timp în urmă, Spiritul, Sângele, Pământul,
Umanitatea şi Noaptea se întrupaseră şi apoi îşi uniseră forţele ca să învingă ura şi întunericul.
Reprezentarea sculptată a Fecioarei înconjurate de trandafiri de piatră, care se adăpostea într-o firidă
înălţată în grotă, părea să atragă lumina de argint. Am privit cu atenţie statuia. Expresia Fecioarei
era senină, iar obrajii acoperiţi cu o pojghiţă de gheaţă scânteiau de parcă aceasta ar fi vărsat lacrimi
de bucurie.
Mi-am înălţat privirea către cer. „Mulţumesc“, i-am spus în gând frumoasei semiluni, simbolul
zeiţei mele, Nyx. „Suntem teferi, iar Kalona şi Neferet au fugit.“
— Mulţumesc, i-am şoptit lunii.
„Ascultă în adâncul tău...“
Cuvintele acestea s-au prelins prin mine, discrete şi delicate, asemenea frunzelor mângâiate de
briza verii, învăluindu-mi atât de diafan conştiinţa, încât mintea mea trează abia le-a luat în seamă;
însă porunca pe care mi-a şoptit-o Nyx mi-a rămas întipărită în suflet.
Îmi dădeam oarecum seama că erau o mulţime de oameni (vreau să spun călugăriţe, novici şi
vreo câţiva vampiri) în jurul meu. Auzeam învălmăşeala de strigăte, discuţii, ţipete şi chiar râsete,
care umplea liniştea nopţii, dar le simţeam pe toate îndepărtate. În clipa aceea, singurele lucruri pe
care le percepeam ca fiind adevărate erau luna şi cicatricea care îmi traversa pieptul de la un umăr la
celălalt. Aceasta m-a furnicat, ca răspuns la ruga mea nerostită, dar nu era o furnicătură dureroasă,
ci o căldură familiară, ca o înţepătură, care mă asigura că Nyx mă însemnase din nou, pentru a arăta
că-i aparţin. Ştiam că, dacă aş trage cu ochiul pe sub tricou, aş descoperi un nou desen care îmi
împodobea rana prelungă şi fioroasă cu exoticul filigran safiriu, semn că nu mă abătusem de la
calea zeiţei.
— Erik, Heath, căutaţi-i pe Stevie Rae, pe Johnny B şi pe Dallas, apoi verificaţi incinta
mănăstirii, ca să vă asiguraţi că toţi Imitatorii de Corbi au fugit împreună cu Kalona şi cu Neferet! a
ordonat Darius, smulgându-mă din starea plăcută, indusă de rugăciunea rostită în şoaptă, şi, odată
revenită la realitate, m-am simţit de parcă cineva mi-ar fi dat iPodul la maximum în căşti, pentru că
simţurile mi-au fost invadate de zgomote şi de haos.
— Dar Heath e uman. Orice Imitator de Corbi l-ar omorî într-o clipită, mi-a ieşit pe gură înainte
să apuc să o închid, dovedind dincolo de orice îndoială că influenţa lunii asupra mea nu era singura
mea abilitate de tot râsu'.
Cum era de aşteptat, Heath s-a umflat ca un broscoi luat la rost de o pisică.
— Zo, nu sunt tocmai o fetiţă proastă!
Erik, cu un aer de vampir mare şi tare, gata să-l ia la şuturi, a pufnit sarcastic şi a spus:
— Eşti o fiinţă umană proastă, ceea ce e echivalent cu o fetiţă!
— Carevasăzică îi învingem pe ăia răi şi, cinci minute mai târziu, Erik şi Heath îşi arată muşchii
unul altuia. Că previzibili mai sunteţi! a spus Afrodita cu rânjetul ei sarcastic marcă înregistrată. S-a
dus lângă Darius, dar expresia i s-a schimbat îndată ce şi-a îndreptat atenţia spre războinicul din
ordinul Fiilor lui Erebus. Salut, bucăţică. Toate bune?
— Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza mea, a spus Darius. Privirile li s-au întâlnit, dezvăluind
toată atracţia dintre ei, dar în loc să se ducă la ea, ca de obicei, şi să se pupăcească, mai să-ţi
întoarcă stomacul pe dos, Darius şi-a menţinut atenţia asupra lui Stark.
Privirea Afroditei a alunecat de la Darius la Stark.
— Îhh, ce scârboşenie! Te-ai prăjit de tot pe piept.
James Stark stătea în picioare între Darius şi Erik. Mă rog, de fapt nu se poate spune că stătea în
picioare, pentru că Stark se legăna şi părea tare slăbit.
Fără s-o bage în seamă pe Afrodita, Erik a spus:
— Darius, cred că ar fi bine să-l duci pe Stark înăuntru. O să plec cu Stevie Rae în recunoaştere,
ca să mă asigur că totul e în ordine.
Cuvintele sale păreau în regulă, dar tonul pe care vorbise era de mare şmecher şi când a mai
adăugat şi un: „îl las până şi pe Heath să ne ajute“ plin de aroganţă, chiar că a părut un nesuferit cu
nasul pe sus.
— Mă laşi tu să te ajut? a izbucnit Heath. Vezi să nu!
— Auzi, care zici că e prietenul tău? m-a întrebat Stark. Chiar şi în starea cumplită în care se
afla, tot s-a străduit să-mi întâlnească privirea. Vocea îi era aspră şi părea înfiorător de slăbit, însă
ochii îi licăreau de veselie.
— Eu! au răspuns Heath şi Erik într-un glas.
— Haide, măi Zoey, că amândoi sunt nişte tembeli! a intervenit Afrodita.
Stark a scos un chicot care s-a transformat într-un acces de tuse, iar apoi într-un icnet de durere.
Şi-a dat ochii peste cap şi s-a prăbuşit.
Cu viteza specifică unui războinic din ordinul Fiilor lui Erebus, Darius l-a prins pe Stark înainte
să atingă pământul.
— Trebuie să-l duc înăuntru, a spus el.
Am simţit că-mi bubuie capul. Moale ca o cârpă în braţele lui Darius, Stark părea să se îndrepte
cu repeziciune spre lumea celor drepţi.
— Nici... nici nu ştiu unde e infirmeria, m-am bâlbâit eu.
— Nu face nimic. Îi zic unui pinguin din ăsta să ne arate, a spus Afrodita. Auzi, măi, călugăriţă!
a strigat spre una dintre măicuţele de lângă noi, îmbrăcate în veşminte alb cu negru şi care se
strecuraseră afară din mănăstire după ce noaptea trecuse de la stadiul de haos apocaliptic la cel de
haos postapocaliptic.
Darius s-a îndepărtat rapid, urmat de Afrodita. Războinicul mi-a aruncat o privire peste umăr.
— Nu vii cu noi, Zoey?
— Vin cât de repede pot.
Înainte să mă ocup de Erik şi de Heath, o voce familiară din spatele meu a salvat situaţia.
— Tu du-te cu Darius şi cu Afrodita, Z. Mă ocup eu de tăntălău şi de gogoman şi mă asigur că n-
a mai rămas niciun baubau pe aici.
— Stevie Rae, eşti cea mai bună prietenă din lume.
M-am întors şi am îmbrăţişat-o iute, încântată de sentimentul liniştitor că era aici, în came şi
oase, şi pe deasupra şi normală. De fapt, părea aşa de normală, încât mai că am simţit un junghi
ciudat când s-a dat înapoi şi mi-a zâmbit larg, moment în care am văzut, parcă pentru prima oară,
desenele stacojii care porneau din semiluna colorată complet de pe frunte şi îi coborau pe pomeţi.
Deodată m-a străbătut un fior de nelinişte.
Dar Stevie Rae mi-a interpretat greşit ezitarea:
— Nu-ţi face griji din cauza fraierilor ăstora, deja m-am obişnuit să mă tot bag între ei. Când am
rămas pe loc, cu ochii mari la ea, zâmbetul larg i-a pălit. Ştii că bunica ta e bine, nu? Kramisha a
dus-o înapoi înăuntru chiar după ce a fugit Kalona, iar măicuţa Maria Angela mi-a spus adineauri că
se duce să vadă cum se simte.
— Da, îmi aduc aminte că a ajutat-o Kramisha să se aşeze în căruciorul cu rotile. Numai că... Mi-
am reţinut vorbele. Numai că ce? Cum puteam să exprim în cuvinte sentimentul că ceva era în
neregulă cu cea mai bună prietenă a mea şi cu gaşca de puştani cu care se aliase şi cum să-i spun
chestia asta tocmai celei mai apropiate prietene ale mele?
— Eşti doar obosită şi îngrijorată de un milion de chestii, mi-a spus Stevie Rae cu blândeţe.
Oare ce citisem în ochii ei era înţelegere? Sau altceva, mai întunecat?
— Las' pe mine, Z, mă ocup eu. Tu ai grijă de Stark, mi-a zis, m-a strâns din nou în braţe şi m-a
împins uşor înspre mănăstire.
— Bine. Mersi, am îngânat eu şi am pornit spre mănăstire, ignorându-i complet pe cei doi fraieri
care stăteau şi căscau ochii la mine.
— Auzi, a strigat Stevie Rae în urma mea, zi-i lui Darius sau vezi tu cui să stea cu ochii pe ceas.
Mai e o oră până la răsărit şi ştii că eu şi novicii cu semiluni roşii trebuie să fim la adăpost de razele
soarelui până atunci.
— Da, da, nicio problemă. N-am să uit, am asigurat-o.
Problema era că îmi venea din ce în ce mai greu să uit că Stevie Rae nu mai era ca pe vremuri.