Tentația 6

Stevie Rae

Pământul a înghiţit-o şi, pentru o clipă, părea că totul avea să fie bine. Întunericul răcoros era o
uşurare pentru pielea ei arsă şi a gemut uşor.
— Cea Roşie? Stevie Rae?
Până ca Rephaim să vorbească, Stevie Rae nici nu-şi dăduse seama că acesta o ţinea încă strâns
în braţe. S-a desprins din braţele lui, s-a îndepărtat şi a ţipat când spatele i s-a lipit de peretele de
ţărână al lăcaşului din pământ pe care îl crease elementul ei ca să o protejeze, iar apoi se închisese la
loc.
— Te simţi bine? Nu... nu te văd, a spus Rephaim.
— Cred că da, a răspuns Stevie Rae, surprinsă de propriu-i glas. Sunase aşa de slab, aşa de
nefiresc, încât pentru ea acela a fost primul indiciu că, deşi scăpase de soare, era posibil să nu fi
scăpat şi de efectele lui.
— Nu văd nimic, a spus el.
— E din cauză că pământul ne-a ascuns înlăuntrul său ca să mă apere de soare.
— Suntem blocaţi aici? a întrebat el, nu tocmai panicat, dar nici calm.
— Nu. Putem ieşi de aici oricând, a explicat ea. Apoi s-a mai gândit un pic şi a adăugat: în plus,
nu suntem la prea mare adâncime. Dacă dau colţu', poţi să ieşi şi singur destul de uşor. Tu cum te
simţi? Cred că te doare rău de tot aripa...
— Simţi că eşti pe moarte? a zis el, ignorându-i întrebarea despre aripa lui rănită.
— Nu cred. De fapt, habar n-am. Mă simt cam ciudat.
— Ciudat? Ce vrei să spui?
— Ca şi când n-aş mai fi legată de corpul meu.
— Te doare trupul?
Stevie Rae s-a gândit un pic şi concluzia la care a ajuns a surprins-o.
— Nu, de fapt nu mă doare deloc.
Totuşi în mod era ciudat, glasul îi era din ce în ce mai slab.
Dintr-odată s-a trezit că Rephaim o mângâie pe faţă, apoi pe gât, pe braţ şi...
— Au, mă doare.
— Eşti arsă rău. Se simte. Ai nevoie de ajutor.
— Dacă plec de aici, chiar că o să ard de tot, a spus ea şi se întreba de ce i se părea că-i fuge
pământul sub ea.
— Ce pot să fac să te ajut?
— Păi, ai putea să găseşti o prelată mare sau ceva asemănător, să mă acoperi cu ea şi să mă duci
la banca de sânge din centru, în momentul ăsta, pare o idee excelentă.
În timp ce zăcea, Stevie Rae se gândea că niciodată nu-i mai fusese aşa de sete. Se întreba,
curioasă şi detaşată, dacă avea cu adevărat să moară. Era păcat pentru că, în fond, Rephaim trecuse
prin atâtea ca s-o ajute.
— De sânge ai nevoie?
— Da, numai de sânge am nevoie. Mă pune pe picioare. Sună scârbos rău, ştiu, dar ăsta-i
adevărul. Să mor dacă te mint. A scos un chicotit uşor isteric, apoi a devenit serioasă: îmi retrag
cuvintele, nu e amuzant.
— Şi dacă nu faci rost de sânge, mori?
— Se poate, a spus ea, prea sfârşită ca să-i mai pese.
— Dacă zici că sângele te va vindeca, bea de la mine. Îţi datorez viaţa. De aceea te-am salvat pe
acoperiş, dar, dacă mori aici, mori fără ca eu să-mi fi plătit datoria. Aşa că dacă de sânge ai nevoie,
bea de la mine, a repetat el.
— Da, da' tu nu miroşi cum trebuie, a spus ea pe negân dite.
Din întuneric a răzbătut glasul lui iritat şi ofensat.
— Asta au spus şi novicii cu semiluni roşii. Sângele meu nu vă miroase bine pentru că nu e
menirea mea să vă fiu vouă pradă. Sunt fiul unui nemuritor, nu victima voastră.
— Să ştii că eu nu mai fac victime, a protestat ea fără vlagă.
— Chiar şi aşa e adevărat. Simţi că miros altfel pentru că sunt altfel. Nu am fost creat să fiu
gustarea ta.
— Nici n-am spus asta. Îşi propusese să vorbească pe un ton răstit şi uşor defensiv, însă glasul îi
sunase slab şi, ciudat, îşi simţea capul uriaş, de parcă i s-ar fi putut desprinde oricând de pe umeri,
ieşind din pământ şi înălţându-se printre nori ca un balon uriaş.
— Fie că miroase bine, fie că nu, e sânge. Iar eu îţi datorez viaţa. Aşa că vei bea şi vei
supravieţui.
Stevie Rae a ţipat când mâna lui Rephaim a atins-o din nou şi a tras-o înspre el. A simţit cum i se
desprinde pielea arsă de pe braţe şi umeri şi i se amestecă cu pământul, iar în clipa următoare se
odihnea pe fulgii lui moi. A oftat adânc. Nu era prea rău să moară acolo în pământ, într-un cuib din
pene. Iar dacă rămânea neclintită, nici măcar nu o durea prea tare.
Însă l-a simţit pe Rephaim mişcându-se şi a înţeles că-şi sfârtecase bicepsul cu ciocul, chiar în
locul în care îl muşcase Kurtis. Sângerarea i se oprise, dar acum rana cea nouă începuse numaidecât
să mustească, iar micul lăcaş în pământ se umpluse de izul stacojiu şi pătrunzător al sângelui său de
nemuritor.
Apoi s-a mişcat din nou şi s-a trezit cu braţul lui Rephaim sângerând în dreptul buzelor.
— Bea, i-a spus cu asprime. Ajută-mă să-mi plătesc datoria.
La început a băut fără să-şi dea seama ce face. În fond, sângele lui era împuţit şi mirosea ciudat,
ciudat de tot.
Apoi l-a atins cu limba şi şi-a dat seama că nu era nici pe departe aşa cum se aştepta. Nu semăna
câtuşi de puţin cu mirosul lui. Era, de fapt, o mare surpriză, umplându-i gura şi sufletul de seva lui
bogată diferită de tot ce simţise ea vreodată.
L-a auzit sâsâind, iar mâna pe care i-o pusese pe ceafă, ca s-o ţină aproape de braţul lui, a strâns-
o şi mai tare. Stevie Rae a gemut. Faptul că bea din Imitatorul de Corbi nu era, propriu-zis, o
experienţă sexuală, dar nici una lipsită de orice legătură cu sexul. Lui Stevie Rae i-a trecut prin
minte, ca într-un vis, că şi-ar fi dorit şi ea să aibă o oarecare experienţă cu băieţii, alta decât
giugiulelile cu Dallas pe întuneric, fiindcă acum nu ştia ce să creadă despre toate lucrurile care îi
treceau prin cap şi îi stăpâneau corpul. Era o senzaţie plăcută, fierbinte, senzuală şi puternică, dar nu
se compara deloc cu ce o făcuse Dallas să simtă.
Cu toate astea, îi plăcea. Şi atunci, pentru o clipă, Stevie Rae a uitat că Rephaim era un amestec
între un nemuritor şi o fiară, o făptură născută din violenţă şi poftă trupească. În clipa aceea, nu mai
cunoştea altceva decât plăcerea atingerii şi gustul puternic al sângelui său.
Şi atunci, Impregnarea ei de Afrodita s-a destrămat, iar Stevie Rae, primul vampir cu semilună
roşie şi Mare Preoteasă a lui Nyx, s-a Impregnat de Rephaim, fiul preferat al unui nemuritor căzut.
Tot atunci, ea i-a luat mâna de pe ceafă şi s-a desprins de el. Niciunul dintre ei nu a spus nimic.
Liniştea lăcaşului din ţărână nu era sfâşiată decât de icnetele lor pe când se străduiau să respire.
— Pământule, am din nou nevoie de tine, a răzbit prin întuneric glasul lui Stevie Rae, mult mai
normal de data asta. În schimb, o durea tot corpul. Îşi simţea arsurile şi pielea sensibilă, însă sângele
lui Rephaim o ajutase să înceapă să se vindece şi înţelegea prea bine că fusese cât pe ce să moară.
Pământul a răspuns chemării ei, umplând spaţiul acela îngust cu aromele unei pajişti
primăvăratice. Stevie Rae a întins mâna cât a putut de mult şi i-a făcut semn lui Rephaim.
— Fă o deschizătură acolo, suficient de mare cât să pătrundă lumina, dar să nu mă ardă.
Elementul s-a supus. Pământul de deasupra lor s-a cutre murat, stârnind o ploaie de ţărână pe
când se crăpa, pentru ca, în sfârşit, să ajungă până la ei o geană de lumină.
Ochii lui Stevie Rae s-au adaptat aproape instantaneu şi l-a văzut pe Rephaim clipind surprins, în
timp ce încerca să se obişnuiască cu lumina neaşteptată. Stătea aproape de ea şi arăta îngrozitor, plin
de sânge şi de vânătăi. Aripa rănită îi ieşise de tot din prosoapele pe care i le prinsese pe post de
bandaj şi îi atârna neajutorată pe spate. Şi-a dat seama imediat când i s-a limpezit vederea, pentru că
ochii lui umani, stacojii, i-au întâlnit privirea.
— Iar ai aripa rănită, a remarcat Stevie Rae.
Rephaim a mormăit şi şi-a închipuit că era o modalitate tipic masculină de a-i da dreptate.
— Ar trebui să ţi-o bandajez la loc.
A dat să se ridice, dar el a ridicat mâna ca s-o oprească.
— N-ar trebui să te mişti. Ai face mai bine să te odihneşti la adăpostul pământului tău, ca să-ţi
refaci forţele.
— Nu, e-n regulă. Nu mi-am revenit complet, dar mă simt mult mai bine. A şovăit, apoi a
adăugat: Nu-ţi dai seama?
— De ce mi-aş..., a dat să spună Imitatorul de Corbi, dar vorbele i-au fost imediat curmate şi
Stevie Rae a văzut cum ochii i se fac tot mai mari, semn că înţelegea. Cum e posibil? a întrebat.
— Habar n-am, a spus ea ridicându-se şi începând să deruleze fâşiile murdare de prosop din jurul
lui. Nu m-aş fi gândit că e posibil. Dar, ce să mai zic, uite că se poate.
— Impregnare, a spus el.
— Între noi, a completat ea.
Apoi au tăcut amândoi.
După ce a aranjat bandajele încâlcite, i-a spus:
— Bun, acum o să-ţi duc aripa la spate, cum am mai făcut-o, şi am să ţi-o prind din nou. O să te
doară. Îmi pare rău. Desigur, de data asta o să mă doară şi pe mine.
— Serios? s-a mirat el.
— Mda. De fapt, eu cam ştiu cum merge treaba asta cu Impregnarea, dat fiind că sunt obişnuită
să fiu Impregnată de o fiinţă umană. Ştia tot felul de lucruri despre mine. Acum, că m-am Impregnat
de tine, e logic că o să ştiu tot felul de lucruri şi despre tine, inclusiv când ai dureri groaznice.
— Mai eşti Impregnată de ea?
Stevie Rae a clătinat din cap.
— Nţ, s-a dus, lucru care sunt sigură că o s-o aducă cu un picior în rai.
— Cu un picior în rai?
— E o expresie pe care o folosea mama. Înseamnă că o să se bucure nespus că nu mai suntem
Impregnate.
— Şi tu? Ce simţi?
Stevie Rae l-a privit în ochi şi i-a răspuns cu sinceritate:
— Eu, una, sunt în ceaţă, dar nu-mi pare deloc rău că nu mai sunt Impregnată de Afrodita. Şi
acum stai cuminte şi lasă-mă să termin aici.
Rephaim a rămas nemişcat cât timp Stevie Rae i-a aşezat aripa la loc. Ea a fost cea care a icnit şi
a ţipat de durere, şi tot ea a rămas palidă la faţă şi tulburată peste măsură după ce a terminat.
— Fir-ar, ce tare poate să doară o aripă.
Rephaim a fixat-o cu privirea şi a clătinat din cap.
— Chiar ai simţit, nu?
— Da, din nefericire. Aproape că a fost mai nasol decât mai devreme, a spus şi l-a privit în ochi.
O să fie bine?
— O să se vindece.
— Dar? a continuat ea simţind că la finalul propoziţiei plutea nerostit acest cuvânt.
— Dar nu cred că voi mai zbura vreodată.
Stevie îl ţintuia în continuare cu privirea.
— E de rău, nu?
— Da.
— Poate că o să se vindece mai bine decât îţi închipui tu. Dacă vii cu mine în Casa Nopţii, aş
putea...
— Nu pot să mă întorc acolo. Nu ridicase vocea, dar tonul fusese extrem de hotărât.
Stevie Rae şi-a mai încercat o dată norocul.
— Aşa gândeam şi eu, dar apoi m-am dus înapoi şi m-au acceptat. Hm, cel puţin unii dintre ei.
— Pentru mine nu ar fi la fel, ştii foarte bine.
Stevie Rae şi-a coborât privirea în jos şi umerii i-au căzut.
— Ai omorât-o pe profa Anastasia. Era foarte de treabă. Partenerul ei, Dragonul, e distrus fără
ea.
— Am făcut ce trebuia pentru părintele meu.
— Iar el te-a părăsit.
— L-am dezamăgit.
— Aproape ai murit!
— Chiar şi aşa, e părintele meu, a spus el încet.
— Rephaim, tu simţi ceva din cauza Impregnării? Sau doar la mine s-a petrecut schimbarea?
— Ce schimbare?
— Înainte nu simţeam că te doare, acum simt. Nu îmi dau seama ce gândeşti, dar simt ceva din
ce simţi tu, de exemplu mi-aş da seama unde eşti şi ce ţi s-ar întâmpla, chiar dacă te-ai afla la mare
distanţă de mine. E ciudat. E altfel decât cum era cu Afrodita, dar, fără îndoială, o diferenţă există.
Tu simţi că ar fi ceva diferit la tine?
A rămas mult timp tăcut, iar când în sfârşit i-a răspuns, părea confuz.
— Simt nevoia să te protejez.
— Ei, a spus Stevie Rae şi a zâmbit. Ai avut grijă de mine şi înainte, nu m-ai lăsat să ard.
— Atunci îmi plăteam datoria. De data asta e ceva mai mult.
— Cum?
— Mi se face rău când mă gândesc cât de aproape ai fost de moarte, a recunoscut pe un ton
defensiv şi iritat.
— Numai atât?
— Nu. Ba da. Nu ştiu! Nu sunt obişnuit cu aşa ceva, a spus şi s-a lovit cu pumnul în piept.
— Cu ce?
— Cu sentimentul ăsta pe care îl am faţă de tine. Nu ştiu cum să-l numesc.
— Poate prietenie?
— Imposibil.
Stevie Rae a râs.
— Hm, îi spuneam de curând lui Zoey că ceea ce nouă ni se părea odată imposibil ar putea să nu
fie chiar aşa, în alb şi negru.
— Alb şi negru, nu, dar bine şi rău, da. Noi doi suntem de o parte şi de alta a baricadei în lupta
dintre bine şi rău.
— Nu cred că e chiar aşa de bătută în cuie chestia asta, a spus ea.
— Încă sunt fiul părintelui meu, a amintit el.
— Hm, mă întreb ce înseamnă asta pentru noi.
Înainte să apuce să-i răspundă, prin crăpătura micuţă din pământ au răzbătut până la ei strigăte
înnebunite.
— Stevie Rae! Eşti aici?
— E Lenobia, a spus Stevie Rae,
— Stevie Rae! s-a mai unit încă un glas cu cel al stăpânei cailor.
— Rahat! Ăsta e Erik. El ştie să ajungă în tuneluri. Dacă intră acolo jos, se dezlănţuie iadul.
— Te vor feri de lumina soarelui?
— Mda, aşa îmi închipui. N-au niciun interes să iau foc.
— Atunci strigă-i. Ar trebui să pleci cu ei.
Stevie Rae s-a concentrat, a fluturat din mână, iar mica deschizătură din tavanul de pământ al
ascunzătorii lor s-a cutremurat şi s-a lărgit, iar ea s-a lipit de pământul dur. Apoi şi-a dus mâinile
pâlnie la gură şi a strigat:
— Lenobia! Erik! Sunt aici, jos!
S-a aplecat repede şi şi-a lipit palmele de pământ, de-o parte şi de alta a lui Rephaim.
— Ascunde-l, pământule. Să nu-i găsească.
Apoi a apăsat şi, asemenea unui şuvoi de apă care se prăvăleşte în canal, pământul din spatele lui
s-a retras cu un freamăt, creând o despicătură de dimensiunile Imitatorului de Corbi, prin care
acesta s-a strecurat şovăielnic.
— Stevie Rae, a răzbătut de sus, de lângă despicătură, glasul Lenobiei.
— Da, sunt aici, dar nu pot să ies dacă nu acoperiţi zona asta cu un cort, ceva.
— Ne ocupăm noi de asta. Tu rămâi acolo, la adăpost.
— Te simţi bine? Vrei să-ţi aducem ceva? a întrebat Erik.
Stevie Rae îşi închipuia că acel „ceva“ la care se referea Erik era o punguţă, sau poate zece, de
sânge aflat în frigiderul din tuneluri, dar nici prin gând nu-i trecea să-i trimită acolo.
— Nu! Mă simt bine. Aduceţi ceva să mă feriţi de soare.
— Nicio problemă. Imediat ne întoarcem, a spus Erik.
— Nu plec nicăieri, le-a strigat ea, apoi i s-a adresat lui Rephaim: Şi tu ce faci?
— Eu rămân aici, ascuns în colţul ăsta. Dacă nu le spui că sunt aici, nu vor afla.
Stevie Rae a clătinat din cap.
— Nu mă refer la ce faci acum. Normal că nu le spun că eşti aici. Dar tu unde ai să te duci?
— În niciun caz înapoi în tuneluri, a spus el.
— Mda, categoric nu e o idee bună. Bun, stai să mă gândesc un pic. Imediat cum o şterg Lenobia
şi Erik de aici, poţi să pleci foarte simplu. Novicii cu semiluni roşii nu pot să vină după tine în
timpul zilei şi, cum e devreme rău, majoritatea oamenilor dorm încă. S-a gândit un pic la ce opţiuni
avea. Voia să-l ţină cât mai aproape de ea şi nu doar pentru că-şi închipuia că trebuia să-l ajute să
facă rost de mâncare şi pentru că avea bandajele murdare, iar rănile lui aveau neapărată nevoie de
îngrijire. Stevie Rae îşi dădea seama că trebuia să fie cu ochii pe el. Avea să se facă bine, să devină
mai puternic, exact cum fusese înainte. Şi atunci ce urma să facă?
Şi mai era şi detaliul legat de Impregnarea dintre ei, ceea ce însemna că nu i-ar fi fost prea plăcut
să-l ştie departe. Ciudat că nu simţise asta cu Afrodita...
— Stevie Rae, îi aud, se întorc, a spus Rephaim. Unde să mă duc?
— Ah, rahat... ăăă... păi, pe undeva pe-aproape, unde să te poţi ascunde. Şi n-ar fi rău să nu aibă
o reputaţie prea bună locul ăsta, ca să se ferească lumea de el, sau să nu li se pară neobişnuit dacă te
înfiinţezi acolo. Apoi a făcut ochii mari şi i-a zâmbit larg. M-am prins! După Halloween, Z, cu mine
şi cu gaşca am făcut un tur al oraşului în trenuleţul groazei, unul din alea super, de pe vremuri.
— Stevie Rae! Eşti bine? s-a auzit de deasupra glasul lui Erik.
— Da, sunt bine, a strigat şi ea.
— Instalăm un soi de cort deasupra despicăturii ăsteia şi în jurul copacului. Crezi că e suficient
ca să poţi să ieşi?
— Voi acoperiţi o porţiune, că de partea cu ieşitul mă ocup eu.
— Bine, te anunţăm când suntem gata, a spus el.
Stevie Rae s-a întors iar spre Rephaim.
— Uite ce zic eu. Ultima oprire a trenuleţului a fost Muzeul Gilcrease. E în nordul oraşului. O
casă mare, nelocuită. Se tot vorbeşte de renovare, dar încă nu au banii necesari. Poţi să te ascunzi
acolo.
— Şi nu mă văd oamenii?
— Da' de unde! Dacă stai în casă în timpul zilei, nu te vede nimeni. E dezastru acolo, ferestrele
sunt bătute-n cuie, şi uşa, încuiată ca să nu intre turiştii. Şi fii atent care e partea cea mai tare: e
bântuită la greu! De-aia făcea parte din turul groazei. Se pare că domnul Gilcrease, a doua lui soţie
şi chiar şi fantomele unor copii bântuie pe acolo nestingherite, aşa că, dacă cineva vede sau aude
ceva ciudat, adică pe tine, o să se sperie şi o să creadă că iar îşi fac de cap fantomele.
— Spiritele morţilor.
Stevie Rae a ridicat din sprâncene.
— Nu ţi-o fi frică de ele.
— Nu. Le înţeleg prea bine. Am fost şi eu spirit, de-a rândul secolelor.
— Fir-ar să fie. Scuze. Am uitat...
— Gata, Stevie Rae! Suntem gata, a strigat Lenobia.
— Bine, urc imediat. Dar daţi-vă înapoi, ca să nu cădeţi când lărgesc despicătură. S-a ridicat şi s-
a apropiat mai mult de crăpătura de deasupra, prin care nu mai intra acum prea multă lumină. Eu am
să plec acum cu ei. Tu ia-o de-a lungul şinelor. O să vezi autostrada 244 est. Urmeaz-o până dă în
autostrada OK 51. O ţii spre nord până dai de indicatorul spre Muzeul Gilcrease. E pe dreapta. Apoi
ia-o pe drumul ăla şi o să ajungi direct la muzeu. Acolo se termină partea complicată, pen' că sunt
destui copaci şi alte chestii în care să te ascunzi pe drumul ăla. Pe autostradă o să fie mai
problematic. Mişcă-te cât de repede poţi şi stai pe margine, în şanţ. Dacă te ghemuieşti acolo, cine
te vede o să creadă că eşti o pasăre uriaşă.
Rephaim a scos un sunet de dezgust, pe care Stevie Rae nu l-a băgat în seamă.
— Casa e undeva la mijlocul complexului muzeal. Ascunde-te acolo şi mâine-noapte îţi aduc eu
de mâncare şi ce-ţi mai trebuie.
Rephaim a rămas un timp pe gânduri, apoi a spus:
— Nu e înţelept să vii să mă vezi iar.
— Dacă stai să te gândeşti, nimic din ce-am făcut nu a fost prea înţelept, a spus ea.
— Atunci probabil că o să ne vedem mâine, pentru că se pare că niciunul dintre noi nu reuşeşte
să fie înţelept când vine vorba de celălalt.
— Bine, atunci, pe mâine.
— Ai grijă de tine. Dacă nu... ă probabil că... ăăă... o să simt că nu mai eşti, a ezitat el, de parcă
n-ar fi ştiut cum să spună lucrul ăsta.
— Da, e valabil şi pentru tine. Înainte să ridice braţele ca să despice pământul, a adăugat: Mersi
că mi-ai salvat viaţa. Ţi-ai plătit pe de-a-ntregul datoria.
— E ciudat, dar nu simt că m-am eliberat de ea, a rostit el blând.
— Mda, i-a dat Stevie Rae dreptate. Te înţeleg.
Apoi, în timp ce Rephaim se ghemuia în lăcaşul din pământ, Stevie Rae şi-a invocat elementul, a
deschis tavanul cămăruţei lor şi s-a lăsat trasă afară de Lenobia şi de Erik.
Nimănui nu i-a trecut prin cap să se uite în spatele ei. Nimeni nu a bănuit nimic. Şi nimeni nu a
văzut creatura aceea pe jumătate corb, pe jumătate om, care o pornea şchiopătând spre Muzeul
Gilcrease, ca să se ascundă printre duhurile trecutului.