Tentația 6

Stevie Rae

— Bun, căscaţi urechile la mine, pentru că n-am de gând să repet. Purtaţi-vă frumos, a spus
Stevie Rae, stând cu mâinile în şold, între Erik şi Heath şi fulgerându-i pe amândoi cu privirea. Fără
să-şi ia ochii de la ei, a strigat: Dallas!
Aproape instantaneu, puştiul s-a înfiinţat lângă ea.
— Ce e, Stevie Rae?
— Du-te după Johnny B. Spune-i să-l ia pe Heath şi să verifice în faţa mănăstirii, până la strada
Lewis, ca să se asigure că au plecat pe bune Imitatorii de Corbi. Tu şi Erik verificaţi latura sudică a
clădirii. Eu mă ocup de şirul de copaci care se întind de-a lungul străzii 21.
— Singură? s-a mirat Erik.
— Da, singură, a izbucnit Stevie Rae. Ai uitat că, dacă bat acum din picior, fac pământul să
tremure sub tine? Şi dacă vreau, pot să te salt şi să dau de pământ cu tine şi cu gelozia din tine?
Cred că pot să mă uit şi singură la câţiva copăcei.
Lângă ea, Dallas s-a pus pe râs.
— Am sentimentul că un vampir cu semilună roşie şi cu o afinitate faţă de pământ îl bate la fund
pe unul cu semilună albastră bun la actorie.
Chestia asta l-a făcut pe Heath să pufnească şi apoi să izbucnească în râs şi, cum era de aşteptat,
Erik s-a înfierbân tat iar.
— Gata! a spus Stevie Rae înainte ca prostălăii ăia să se apuce iarăşi să-şi cărăbănească pumni.
Dacă nu aveţi ceva amabil de spus, mai bine ţineţi-vă naibii fleanca.
— Ai treabă cu mine, Stevie Rae? a întrebat Johnny B şi s-a aşezat lângă ea. M-am întâlnit cu
Darius, care-l ducea la mănăstire pe puştiul ăla iute de săgeată şi mi-a spus să vin la tine.
— Mda, a spus ea uşurată. Du-te cu Heath să verificaţi partea din faţă a mănăstirii până la strada
Lewis. Vedeţi dacă mai sunt Imitatori de Corbi.
— Mă ocup! a spus Johnny B şi s-a prefăcut că-i arde lui Heath un pumn în umăr. Hai,
fotbalistule, să vedem ce ştii să faci!
— Tu fii atent la copaci şi la chestiile întunecoase, a zis Stevie Rae clătinând din cap, în timp ce
Heath se feri şi îi trase şi el lui Johnny B câţiva pumni fulgerători în umăr.
— Nicio problemă, a spus Dallas şi a luat-o din loc, urmat de Erik, redus acum la tăcere.
— Mişcaţi-vă iute, a strigat Stevie Rae spre cele două perechi de băieţi. În curând o să răsară
soarele. Ne întâlnim în faţa grotei Fecioarei Maria cam în jumătate de oră. Ţipaţi cât puteţi de tare
dacă găsiţi ceva şi venim cu toţii într-un suflet.
I-a urmărit cu privirea pe cei patru băieţi, ca să fie sigură că se duceau unde îi trimisese ea, apoi
s-a întors şi, cu un oftat, a pornit în propria misiune. La naiba, ce stresanţi! Ţinea la Zoey ca la ochii
din cap, dar problemele pe care i le creau prietenii celei mai bune prietene îi dădeau sentimentul că
este o furnicuţă plecată la plimbare cu un elefant. Mai demult crezuse că Erik era cel mai tare tip din
lume, dar după cele câteva zile petrecute alături de el, acum ajunsese să-l creadă un junghi în coaste
şi un orgolios până la disperare. Heath era dulcic, dar era doar o fiinţă umană, iar Z nu greşea când
îşi făcea griji din cauza lui. Oamenii mureau mult mai uşor decât vampirii sau chiar novicii. A
aruncat o privire peste umăr şi a încercat să-l zărească pe Johnny B şi pe Heath, dar întunericul de
gheaţă şi copacii o înghiţiseră şi nu mai vedea nici ţipenie de om.
Nu că ar fi deranjat-o pe Stevie Rae un pic de singurătate. Johnny B avea să-i poarte de grijă lui
Heath. Adevărul e că se bucura că scăpase pentru o vreme de el şi de gelosul de Erik. Cei doi o
faceau să-l aprecieze pe Dallas. El era simplu şi nepretenţios, şi pe deasupra prietenul ei, oarecum.
Se cam plăceau unul pe celălalt, dar lucrul ăsta nu le încurca treburile. Dallas ştia că Stevie Rae
avea multe pe cap, aşa că o lăsa în pace. El era la îndemână pentru momentele mai libere. Simplu şi
frumos, aşa stătea treaba cu Dallas.
„Z ar trebui să înveţe de la mine cum trebuie să trateze cu băieţii“, i-a trecut prin cap, în timp ce
îşi croia drum printre copacii bătrâni care împrejmuiau grota Fecioarei Maria şi fereau curtea
mănăstirii de zgomotele intens circulatei străzi 21.
Hm, un lucru era sigur, era o noapte de cacao. Nu făcuse mai mult de câţiva paşi şi deja avea
părul blond şi cârlionţat ud fleaşcă. La naiba, i se prelingea apă până şi pe nas! Şi-a şters cu dosul
mâinii amestecul rece şi ud de ploaie şi de gheaţă de pe obraji. Totul era ciudat de întunecat şi de
tăcut. Faptul că niciun felinar de pe strada 21 nu mergea te băga în sperieţi. Nu trecea nicio maşină,
nici măcar maşina poliţiei din Tulsa, aflată în patrulare. A coborât panta, alunecând pe gheaţă. A
ajuns pe drum şi numai supervederea ei nocturnă de vampir cu semilună roşie a ajutat-o să se
orienteze. Era ca şi cum, atunci când fugise, Kalona ar fi luat cu el şi sunetele.
Speriată, şi-a îndepărtat cu dosul mâinii părul îmbibat de apă şi şi-a făcut curaj.
— Te porţi ca o găină fricoasă, şi ştii doar cât de proaste sunt găinile! a spus cu voce tare şi s-a
speriat şi mai rău când cuvintele i-au părut amplificate în mod bizar de gheaţă şi de întuneric.
De ce oare era atât de agitată?
— O fi din cauză că ţii secrete faţă de cea mai bună prietenă a ta, a mormăit Stevie Rae, apoi a
închis gura.
Glasul îi răsunase prea tare în noaptea întunecoasă şi stăpânită de gheaţă.
Dar avea să-i spună lui Z tot ce era de spus. Serios! Atât doar că nu avusese timp. Iar Z avea
destule pe cap, fără s-o mai streseze şi ea. Şi... şi... Îi venea greu să vorbească despre asta, chiar şi
cu Zoey.
Stevie Rae a lovit cu piciorul o creangă acoperită cu gheaţă. Ştia că nu conta faptul că era greu.
Avea să vorbească cu Zoey. Trebuia. Dar mai târziu. Poate mult mai târziu.
Era mai bine să se concentreze asupra prezentului, cel puţin acum.
Stevie Rae a mijit ochii şi şi-a dus mâna streaşină la ei, ca să şi-i ferească de ploaia tăioasă de
gheaţă, încercând să zărească ceva printre crengile copacilor. Vedea bine, în ciuda întunericului şi a
furtunii, şi a constatat cu uşurare că nu se zărea nicio siluetă întunecată care s-o pândească de
deasupra. Era mai uşor de înaintat pe marginea drumului, aşa că a pomit-o spre strada 21,
îndepărtându-se de mănăstire, ţinându-şi în tot acest timp privirea îndreptată în sus.
Abia când a ajuns în apropierea gardului care separa proprietatea călugăriţelor de locuinţele de
bogătaşi a simţit mirosul.
Mirosea a sânge.
A sânge pângărit.
Şi s-a oprit. Cu o privire sălbatică, Stevie Rae a adulmecat aerul. Era încărcat de mirosul de
umed şi de mucegai al gheţii aşternute pe pământ, de aroma proaspătă de scorţişoară a copacilor
iernatici şi de o urmă de miros artificial, de la asfaltul de sub picioarele ei. Nu a băgat în seamă
mirosurile acelea şi s-a concentrat asupra sângelui. Nu era sânge uman, nici măcar sânge de novice,
aşa că nu mirosea a soare şi a primăvară, a miere şi a ciocolată, a iubire şi a viaţă şi a tot ce visase
ea vreodată. Nu, sângele ăsta prea mirosea a negru, a gros. Era prea impregnat de ceva inuman. Dar
tot sânge era şi o atrăgea, deşi ştia în adâncul sufletului că era ceva în neregulă cu el.
Aroma a ceva ciudat, nepământean a condus-o la primele pete stacojii. În întunericul măcinat de
furtuna dimineţii văduvite de lumina soarelui, chiar şi vederea ei îmbunătăţită le-a considerat nişte
simple pete ude pe gheaţă, care împroşcau drumul şi iarba de lângă el. Însă Stevie Rae ştia că era
sânge. O mulţime de sânge.
Însă niciun om şi niciun animal nu zăceau pe acolo, într-o baltă de sânge.
în schimb, se vedea o dâră întunecoasă, lichidă şi groasă pe straturile de gheaţă, care se îndepărta
de stradă şi se afunda în pâlcul mai compact de copaci din spatele mănăstirii.
Instinctul de prădător i s-a trezit imediat la viaţă. A început să înainteze pe furiş, abia respirând,
neauzită aproape, în urma dârei de sânge.
L-a găsit sub unul dintre copacii cei mai mari, ghemuit sub o creangă uriaşă ruptă de curând, de
parcă s-ar fi târât aici să moară în singurătate.
Pe Stevie Rae au cuprins-o fiorii. Era un Imitator de Corbi.
Creatura era uriaşă, mai mare decât îi păruseră ei de la distanţă. Stătea pe-o parte, cu capul lăsat
pe pământ, aşa că nu-i zărea prea bine faţa. Aripa uriaşă pe care i-o vedea părea ciudată, evident
ruptă, iar braţul omenesc ce zăcea sub ea avea o poziţie nefirească şi era năclăit de sânge. Avea şi
picioare omeneşti şi le ţinea şi pe acestea chircite, de parcă ar fi murit în poziţie fetală. Şi-a amintit
că îl auzise pe Darius trăgând cu pistolul în timp ce el, Z şi restul găştii fugeau mâncând pământul
pe strada 21 spre mănăstire. Deci îl nimerise pe Imitatorul de Corbi şi acesta căzuse din cer.
La naiba, şi-a spus ea în barbă. Cred că a tras o căzătură oribilă.
Stevie Rae şi-a dus mâinile pâlnie la gură şi se pregătea să strige după Dallas, ca s-o ajute să
târască undeva cadavrul, împreună cu restul băieţilor, când Imitatorul de Corbi s-a mişcat şi a
deschis ochii.
Stevie Rae a înlemnit. S-au privit unul pe celălalt şi creatura şi-a holbat la ea ochii roşii, uluiţi şi
incredibil de umani pe faţa de pasăre, apoi s-a uitat în jurul şi în spatele ei, ca să vadă dacă e
singură. Stevie Rae s-a făcut atunci mică, a ridicat braţele ca să se apere şi s-a concentrat să invoce
pământul pentru a-i da putere.
Însă în clipa aceea, creatura a vorbit.
— Ucide-mă! Să se termine odată, a icnit, gâfâind de durere.
Vocea lui semăna atât de izbitor cu cea a unui om, încât Stevie Rae şi-a lăsat braţele în jos şi s-a
dat un pas înapoi.
— Vorbeşti! a izbucnit ea.
Atunci Imitatorul de Corbi a făcut ceva ce a şocat-o pe Stevie Rae şi i-a schimbat viaţa definitiv.
A râs.
Glasul îi sunase mai întâi sarcastic, pentru a sfârşi într-un geamăt de durere. Dar râsese totuşi, şi
acest lucru a insuflat umanitate vorbelor sale.
— Da, a spus cu glasul întretăiat. Vorbesc, sângerez, mor. Ucide-mă şi sfârşeşte odată.
În clipa aceea a încercat să se ridice în fund, dornic parcă să-şi întâmpine moartea, dar mişcarea
i-a smuls un ţipăt agonizant. Ochii lui mult prea omeneşti s-au dat pe spate şi s-a prăbuşit pe
pământul bocnă.
Stevie Rae a acţionat înainte să se hotărască măcar să o facă. Când a ajuns la el, a ezitat doar o
clipă. Leşinase cu faţa în jos, aşa că nu i-a fost greu să-i dea aripile într-o parte şi să-i apuce de
subsuori. Era mare, mare rău, cam cât un bărbat normal, şi se aştepta să fie şi greu, dar nu a fost aşa.
De fapt, era atât de uşor încât a fost o nimica toată să-l târască, lucru pe care s-a trezit că-l făcea în
timp ce în minte îi răsuna mereu întrebarea: „Ce naiba faci? Ce faci? Ce faci?“
Ce naiba făcea?
Habar n-avea. Un lucru era sigur: nu-l ucidea pe Imitatorul de Corbi.