Tentația 6

Zoey

Drumul înapoi în Casa Nopţii a fost lent şi straniu.
A fost lent pentru că, deşi eu şi cu Shaunee trimiteam focul înainte pentru a încălzi copitele
cailor, ca să putem înainta pe strada 21, cotind apoi la stânga, după felinarul din colţul cu strada
Utica, aflată complet în întuneric, drumul tot a fost alunecos, rece şi anevoios.
A fost straniu pentru că se lăsase o beznă adâncă. Asta se întâmplă când un oraş rămâne în
întuneric: capătă un aspect ciudat. Pare simplist, mai ales din partea unei puştoaice despre care se
presupune că este fiica nopţii, sau ceva de genul, dar lumea nu mai arată la fel când se sting
luminile.
Şi a fost straniu pentru că Shaunee şi Erin se tot uitau la mine de parcă aş fi fost o bombă gata să
explodeze. Johnny B şi Kramisha abia dacă mi-au vorbit, iar Stark, care era în spatele meu pe
superba Persefona, nici măcar nu mi-a pus mâinile pe talie.
Eu, una, nu-mi doream altceva decât să ajung acasă.
Darius venea în spatele nostru cu Hummerul şi sunt convinsă că i se părea că abia se târăşte, deşi
cei trei cai reuşeau să avanseze la trap. Novicii cu semiluni roşii, în frunte cu Stevie Rae şi Erik,
veneau în spatele maşinii. Cu excepţia zgomotului maşinii şi al copitelor cailor, noaptea era pe cât
de liniştită pe atât de întunecoasă, deşi din când în când, spre groaza mea, câte o creangă ceda sub
povara gheţii şi, cu un pârâit îngrozitor, câte un copac se rupea.
Înainte să apuc să zic ceva, am cotit la stânga, pe strada Utica.
— Şi ai de gând să nu mai vorbeşti niciodată cu mine? l-am întrebat pe Stark.
— Ba vorbesc cu tine, a răspuns el.
— De ce am sentimentul că ar trebui să fie un „dar“ la sfârşitul propoziţiei?
A ezitat şi simţeam efectiv tensiunea pe care o emana, într-un final, a oftat adânc şi a spus:
— Nu ştiu dacă ar trebui să fiu supărat pe tine sau să spun că îmi pare rău pentru zăpăceala aia de
la cantină.
— Nu eşti tu de vină pentru ce s-a întâmplat la cantină. Sau nu chiar aşa de mult.
— Mda, vezi tu, ştiu asta, dar în acelaşi timp mai ştiu că toată povestea cu Erik te-a rănit.
Nu aveam idee ce să-i răspund, aşa că am înaintat în tăcere o vreme, până când Stark şi-a dres
glasul şi a spus:
— Ai fost cam dură cu toată lumea.
— Trebuia să pun capăt sporovăielilor şi asta a părut calea cea mai rapidă.
— Data viitoare încearcă ceva de genul: „Fraţilor, mai terminaţi cu sporovăielile astea!” Nu ştiu,
poate mi se pare mie, dar e mai normal decât să-ţi bagi prietenii în sperieţi.
M-am abţinut să mă iau de el şi să-i spun că mi-ar plăcea să văd dacă e el mai breaz. În schimb,
m-am gândit la ce a spus. Se poate să aibă dreptate. Nu mă simţeam prea bine că mă luasem de toată
lumea, mai ales pentru că mare parte din lumea aia era formată din prietenii mei.
— Data viitoare o să încerc să mă descurc mai bine, am spus într-un final.
Stark n-a început să se umfle în pene şi să-mi vorbească de sus. Pur şi simplu mi-a pus mâinile
pe umeri, m-a strâns şi a spus:
— Cel mai mult la tine îmi place că-i asculţi şi pe ceilalţi.
Am simţit că roşesc la auzul acestui compliment neaşteptat.
— Mersi, am spus încet. Mi-am trecut degetele prin coama rece şi udă a Persefonei şi m-am
bucurat nespus că iapa a dat din urechi drept răspuns. Eşti o fetiţă tare cuminte, i-am şoptit cu glas
cântat.
— Mă gândeam că ai observat deja că nu sunt fată, a spus Stark, iar în glas i se simţea zâmbetul
ăla şmecheresc.
— Am observat, am spus râzând şi tensiunea dintre noi a dispărut. - Gemenele, Johnny B şi
Kramisha ne-au privit, zâmbindu-ne timid. - Şi, ăăă, rămânem prieteni? am în trebat.
— O să rămânem mereu prieteni. Sunt războinicul şi ocro titorul tău. Indiferent ce se va mai
întâmpla, am să-ţi apăr spatele.
Când am reuşit să-mi stăpânesc vocea suficient încât să pot vorbi, am spus:
— S-ar putea să nu fie întotdeauna simplu să fii războinicul meu.
A râs mult timp, tare şi zgomotos. În acelaşi timp mi-a cuprins talia cu braţele şi mi-a spus:
— Zoey, uneori o să fie nasol rău să fiu războinicul tău.
Îmi venea să-i zic aşa, în treacăt, că maică-sa era nasoală rău, dar îi simţeam braţele calde în jurul
meu, iar atingerea lui era aşa de liniştitoare, încât am mormăit ceva cum că spune numai tâmpenii şi
m-am relaxat în braţele lui.
— Ştii, dacă reuşeşti să uiţi toată nebunia cauzată de furtună şi de porcăria cu Kalona şi cu
Neferet, gheaţa arată chiar mişto. E ca şi când am fost luaţi din lumea reală şi duşi pe tărâmul iernii,
acolo unde i-ar plăcea la nebunie Vrăjitoarei Albe.
— Ooo, Leul, vrăjitoarea şi dulapul! Superb film!
Şi-a dres glasul şi a mărturisit:
— Nu l-am văzut.
— Nu l-ai văzut? am exclamat cu ochii mari, aruncându-i o privire peste umăr. Ai citit cartea?
— Cărţile, a spus el, accentuând pluralul. C.S. Lewis a scris mai multe cărţi despre Namia.
— Citeşti?
— Citesc, mi-a confirmat.
— Hm, am făcut buimăcită (cum ar fi zis bunica).
— Şi care-i problema? E bine să citeşti, s-a apărat el.
— Ştiu! E super că citeşti. E chiar foarte mişto.
Şi aşa şi era. Ce-mi place când tipii simpatici demonstrează că au şi creier.
— Serios? Păi atunci, poate te interesează că tocmai am citit... Să nu ucizi o pasăre cântătoare.
I-am zâmbit şi l-am împuns cu cotul.
— Toată lumea a citit-o pe asta.
— Eu am citit-o de cinci ori.
— Nu se poate!
— Ba da. Pot să-ţi spun pe de rost pasaje din ea.
— Vrăjeală.
Atunci Stark, războinicul meu mare şi rău, şi-a înălţat glasul şi, cu un accent de puştoaică
sudistă, a spus:
— Unchiu' Jack? Ce e aia târfă?
— Nu cred că ăsta e citatul cel mai important din carte, am spus, dar m-a bufnit râsul.
— Bun, atunci ce zici de: „Nu s-a născut încă scârba de învăţătoare care să mă trimită pe mine
unde-o vrea”. Asta e preferatul meu.
— Ai o minte bolnavă, James Stark, am spus zâmbind. Mi-era aşa de cald şi de bine când am
cotit pe aleea prelungă ce ducea în Casa Nopţii... Tocmai mă gândeam ce aer magic avea, cum totul
era luminat şi primitor, când am remarcat că era mai multă lumină decât dădeau de obicei
generatoarele şi felinarele vechi, cu ulei. Atunci am înţeles că lumina nu venea de la vreuna dintre
clădirile şcolii, ci de undeva dintre Templul lui Nyx şi şcoala propriu-zisă.
Chiar atunci l-am simţit pe Stark cum se încordează.
— Ce e asta? am întrebat.
— Opriţi caii, a spus.
— Mamă! Am înfrânat-o pe Persefona şi le-am strigat şi lui Shaunee şi lui Johnny B să facă la
fel. Ce se întâmplă?
— Fiţi atenţi şi gata să vă întoarceţi înapoi la mănăstire. Plecaţi iute, dacă vă zic. Şi nu mă
aşteptaţi!
Atât a spus Stark înainte s-o descalece pe Persefona şi să se ducă rapid în spate, la maşină.
M-am întors şi am văzut că Darius ieşea deja din Hummer, iar Heath îi lua locul la volan. Cei doi
războinici au schimbat câteva cuvinte, apoi Darius i-a chemat la el pe Erik, pe toţi băieţii novici cu
semiluni roşii şi pe Stevie Rae. Tocmai mă pregăteam s-o strunesc pe Persefona spre Hummer când
Stark a venit sprinten înapoi la mine.
— Ce e? am întrebat.
— A luat ceva foc în şcoală.
— Îţi dai seama de unde vine? am întrebat-o pe Shaunee.
— Nu ştiu, a spus ea, încruntându-se din pricina efortului pe care-l făcea ca să se concentreze.
Dar îmi dă senzaţia că e ceva sacru.
„Sacru? Ce naiba?”
Stark a apucat-o pe Persefona de căpăstru ca să-mi reţină atenţia.
— Ia uită-te sub copaci.
Am privit în dreapta, către şirul de peri ornamentali care străjuiau aleea ce ducea spre Casa
Nopţii. Sub ei se zărea ceva, ca nişte siluete chircite în întuneric. Când mi-am dat seama ce vedeam,
am simţit că mi se face rău.
— Imitatori de Corbi, am spus.
— Sunt morţi, a adăugat şi Kramisha.
— Trebuie să verificăm. Ca să fim siguri, a spus Stevie Rae şi a făcut un pas în faţă, alături de
băieţii novici cu semiluni roşii şi de Erik.
— Bineînţeles, a încuviinţat Darius. Apoi, scoţând două cuţite din jacheta de piele, i-a spus lui
Stark: Rămâi cu Zoey. Le-a făcut semn lui Stevie Rae şi lui Erik să-l urmeze şi a pomit-o spre
copaci.
Nu le-a luat prea mult.
— Sunt morţi, a strigat după ce s-a oprit în dreptul fiecăruia.
Când grupul ni s-a alăturat din nou, am băgat de seamă ce albă era Stevie Rae.
— Te simţi bine? am întrebat-o.
S-a uitat la mine, iar în ochi i se citea teama.
— Da, a spus iute. Bine. Numai că...
S-a oprit, iar privirea i-a alunecat din nou spre siluetele înfiorătoare de sub copaci.
— Faza e că put, a spus Kramisha. Ne-am uitat cu toţii la ea. Păi aşa e! Imitatorii ăştia de Corbi
au ceva foarte nasol în sânge.
— Aşa e, miroase urât sângele lor. Ştiu pentru că a trebuit să curăţ locul în care au căzut când i-a
împuşcat Darius la mănăstire, s-a grăbit să zică Stevie Rae, de parcă i-ar fi fost greu să discute
despre asta.
— Deci asta am simţit eu la tine! am exclamat, uşurată că identificasem în sfârşit mirosul ăla
ciudat.
— Trebuie să ne gândim ce avem de făcut acum, a spus Darius. Nu ştim ce se petrece acolo, a zis
arătând spre campus şi spre flăcările pâlpâitoare din centrul său.
— Ce-o fi? Chiar a luat foc şcoala? a rostit Stevie Rae cu voce tare ceea ce gândeam cu toţii.
— Pot să-ţi spun eu ce e.
Am tresărit cu toţii la auzul acestei voci. În schimb, cele trei iepe pe care le călăream nici nu s-au
clintit, ceea ce ar fi trebuit să-mi dea imediat de înţeles cine stătea în umbră, pe aleea care duce spre
arena sportivă.
— E un rug funerar, a spus Lenobia, profa de studii ecvestre şi unul dintre puţinii vampiri adulţi
care fuseseră alături de noi după ce Kalona şi Neferet puseseră stăpânire pe şcoală.
S-a dus direct la cai, i-a întâmpinat cu drag, i-a cercetat cu luare-aminte, ignorându-ne pe toţi,
până când s-a asigurat că erau bine. Într-un final, după ce i-a mângâiat botul Persefonei, şi-a ridicat
privirea şi a spus:
— Bucuroasă de întâlnire, Zoey.
— Bucuroasă de întâlnire, am răspuns automat.
— L-aţi omorât?
Am clătinat din cap.
— L-am pus pe fugă. Era adevărat ce se spunea în poemul Kramishei. Când ne-am unit toţi cinci
forţele, am reuşit să-l alungăm cu puterea dragostei. Dar cine ştie...
— Neferet a murit sau a fugit cu el? m-a întrerupt ea.
— A fugit. Pentru cine aţi înălţat rugul funerar? am întrebat, nemaiputând să mă abţin.
Ochii frumoşi, de-un albastru-cenuşiu ai Lenobiei m-au privit fix.
— Anastasia Lankford e cea care şi-a pierdut viaţa. Ultima faptă a lui Rephaim, fiul preferat al
lui Kalona, înainte de a-şi chema fraţii ca să vă urmeze la mănăstire, a fost să-i reteze gâtul.