Tentația 6

Zoey

Icnetul înspăimântat al lui Stevie Rae a fost imitat de toţi cei din jur. Darius însă nu a stat pe
gânduri.
— Mai sunt aici Imitatori de Corbi în viaţă?
— Nu mai e niciunul. Putrezi-le-ar sufletele în cele mai întunecate genuni ale lumii de dincolo, a
blestemat Lenobia cu amărăciune.
— A mai murit cineva? am întrebat.
— Nu, deşi sunt mai mulţi răniţi. E plină infirmeria. Neferet era singura noastră vindecătoare, iar
acum, că...
— Atunci trebuie să se ducă Zoey la răniţi, a spus Stark.
Lenobia şi cu mine l-am privit cu un aer nedumerit.
— Eu? Bine, dar eu...
— Dintre noi toţi, tu te apropii cel mai mult de o Mare Preoteasă. Dacă în Casa Nopţii se află
novici şi vampiri răniţi, ei au nevoie de Marea lor Preoteasă, a spus Stark, fără ocolişuri.
— Mai ales dacă are o afinitate faţă de spirit. Tu chiar ai putea să-i alini pe răniţi, a adăugat
Darius.
— Sigur, aveţi dreptate, a spus Lenobia şi şi-a dat părul lung, blond înspicat cu fire cărunte, de
pe faţă. Îmi pare rău. Moartea Stasiei m-a afectat nespus şi nu mai judec limpede. Mi-a zâmbit, dar
era mai degrabă o grimasă decât un zâmbet adevărat. Ajutorul tău este bine-venit şi chiar necesar,
Zoey.
— Am să fac tot ce-mi stă în putere, am spus cu o încredere prefăcută în glas, dar adevărul era că
numai gândul la răniţi îmi întorcea stomacul pe dos.
— O să dăm cu toţii o mână de ajutor, a intervenit Stevie Rae. Dacă ajută o afinitate, poate că
cinci ajută de cind ori mai mult.
— Poate, a spus Lenobia, copleşită încă de durere.
— Asta o să le redea speranţa.
M-am uitat surprinsă la Afrodita, care s-a dus lângă Darius şi l-a luat de braţ sub privirile
sceptice ale Lenobiei.
— Cred că vei observa că lucrurile s-au schimbat în Casa Nopţii, Afrodita.
— Nu-i nimic. Începem să ne obişnuim cu schimbările, a spus Afrodita.
— Mda, deja suntem prieteni la cataramă cu schimbarea, a intervenit şi Kramisha.
Mai mulţi dintre ceilalţi puşti au scos sunete de în cuviinţare.
Eram aşa de mândră de ei încât aproape că mi-au dat lacrimile.
— Cred că suntem cu toţii pregătiţi să ne întoarcem acasă, am spus.
— Acasă..., a repetat Lenobia cu un glas trist şi lipsit de vlagă. Atunci veniţi să vedeţi ce a ajuns
casa noastră, a zis ea, apoi s-a întors, a scos un fluierat şi, ca la un semn, cei trei cai au urmat-o, fără
să trebuiască să-i strunim noi în vreo direcţie.
De la intrarea principală a şcolii am traversat parcarea, unde Darius i-a făcut semn lui Heath să
parcheze Hummerul, apoi ne-am oprit cu toţii, să descălecăm şi să ne regrupăm. Clădirea
profesorilor şi infirmeria ne blocau vederea spre centrul curţii şi nu reuşeam să întrezărim decât
umbrele misterioase şi jucăuşe aruncate de flăcări.
Şcoala era cufundată în tăcere, singurele sunete fiind trosnetele lemnelor arzând.
— E de rău, a şoptit Shaunee.
— Ce vrei să spui? am întrebat.
— Simt tristeţe printre flăcări. E de rău, a repetat ea.
— Shaunee are dreptate, a încuviinţat Lenobia. Eu duc caii la grajduri. Vreţi să veniţi cu mine sau preferaţi...
S-a oprit când privirea i-a fost atrasă de umbrele zglobii pe care flăcările le aruncau peste
trunchiurile stejarilor străvechi ce creşteau pretutindeni în curte.
— Mergem acolo, am spus şi am făcut un semn spre centrul şcolii. E mai bine să luăm taurul de
coame.
— Vin şi eu imediat cum termin de îngrijit caii, a spus Lenobia şi s-a făcut nevăzută în întuneric,
cu caii pe urmele ei.
I-am simţit mâna lui Stark, caldă şi liniştitoare pe umărul meu.
— Nu uita că şi Kalona, şi Neferet au fugit. Asta înseamnă că novicii şi vampirii sunt în grija ta,
ceea ce n-ar trebui să fie mare lucru după toate câte ai îndurat.
Heath s-a apropiat de mine pe partea cealaltă.
— Are dreptate. Faptul că trebuie să îngrijeşti de novici şi de vampiri răniţi nu e aşa de rău cum a
fost înfruntarea cu Neferet şi Kalona.
— E casa noastră, indiferent ce s-a întâmplat, a spus Darius.
— Mda, casa noastră. Şi e timpul s-o recuperăm, a adăugat Afrodita.
— Haideţi să vedem ce mizerie ne-a lăsat Neferet, am zis eu brusc.
M-am îndepărtat de Stark şi de Heath, conducându-i pe toţi spre aleea care ocolea fântâna
drăguţă şi grădina din faţa intrării profesorilor, către uşile de lemn arcuite asemănătoare cu cele ale
unui castel, de lângă foişorul care adăpostea centrul multimedia. În sfârşit, înainte ne-a apărut şi
zona centrală a campusului.
— O, mărită zeiţă! a strigat Afrodita.
Fără să-mi dau seama, paşii mi s-au oprit. Scena era atât de înfricoşătoare încât nu mă puteam
urni din loc. Rugul funerar era un morman de lemne care fuseseră aşezate dedesubtul şi în jurul unei
mese de picnic din lemn. Ştiam că e o masă de picnic pentru că, deşi ardea, structura ei era încă uşor
de recunoscut, la fel ca şi trupul care zăcea întins pe ea. Profesoara Anastasia, frumoasa soţie a
maestrului scrimer, Dragonul Lankford, era îmbrăcată într-un veşmânt lung, vălurit şi acoperită cu
un giulgiu alb de pânză. Cel mai înfiorător era că prin el încă i se distingea trupul. Avea braţele
încrucişate pe piept, iar părul lung îi cădea până la pământ, învolburându-se şi sfârâind în foc.
Un ţipăt cumplit, asemenea plânsetului sfâşietor al unui copil, a străpuns noaptea, iar privirea
mea, până atunci aţintită asupra sinistrului rug, s-a îndreptat imediat spre capătul mesei. Dragonul
Lankford stătea în genunchi. Avea capul plecat. Părul lung îi cădea pe faţă, însă tot se vedea că
plânge. O pisică enormă, pe care am recunoscut-o ca fiind Shadowfax, felina lui din rasa Mâine
Coon, stătea lipită de el şi îl privea cu ochi mari. În braţe ţinea o pisicuţă albă, delicată, care mieuna
de ţi se rupea inima şi se lupta să scape, dornică, pare-se, să se arunce în flăcări, alături de stăpâna
ei.
— Guinevere, am şoptit. E pisica Anastasiei, am zis, apoi am dus repede mâna la gură, în
încercarea de a-mi reţine un suspin.
Shaunee s-a desprins repede de lângă noi şi s-a dus în dreptul rugului, mai aproape decât ar fi
putut suporta oricare dintre noi. În acelaşi timp, Erin s-a apropiat de Dragon. Când Shaunee şi-a
înălţat mâinile şi a strigat tare: „Focule! Vino la mine”, am auzit şi vocea mai blândă a lui Erin, care
îi cerea apei să vină la ea. În timp ce rugul şi trupul neînsufleţit al Anastasiei erau înghiţite deodată
de limbile de foc, l-am văzut pe Dragon împresurat de o ceaţă răcoroasă, care-mi dădea impresia
unei perdele de lacrimi.
Damien s-a dus lângă Erin.
— Vântule, vino la mine, a spus el, şi l-am privit pe când trimitea o briză domoală, ca să
risipească duhoarea cumplită a cărnii arse.
Stevie Rae i s-a alăturat lui Damien.
— Pământule, vino la mine, a spus.
Imediat, briza care alungase duhoarea morţii s-a umplut de mireasma delicată a unei pajişti, care
te trimitea cu gândul la primăvară, la natura abia trezită şi la câmpiile înverzite ale zeiţei noastre.
Ştiam că acum era rândul meu. Copleşită de tristeţe, m-am dus la Dragon şi l-am atins uşor pe
umărul care i se cutremura de suspine. Am ridicat şi mâna cealaltă şi am spus:
— Spirite, vino la mine! Când am simţit iureşul acela extraor dinar, reacţia elementului care
răspundea invocării mele, am continuat: Du-te la Dragon, spirite! Alină-l pe el, pe Guinevere şi pe
Shadowfax. Alină-le suferinţa. Apoi m-am concentrat ca să trimit spiritul de la mine spre Dragon şi
spre cele două pisici suferinde. Guinevere s-a oprit din mieunat. Am simţit trupul Dragonului
tresărind, apoi a ridicat uşor capul şi m-a privit în ochi. Avea nişte zgârieturi urâte pe faţă şi o
tăietură adâncă deasupra ochiului stâng. Mi-am amintit că ultima oară când îl văzusem se lupta cu
trei Imitatori de Corbi.
— Fii binecuvântat, Dragonule, am spus cu glas blând.
— Crezi că suferinţa îmi va fi vreodată alinată, Preoteasă? a rostit cu o voce aspră. Părea complet
distrus.
Am simţit cum mă cuprinde panica şi m-am trezit gândindu-mă: „Am şaptişpe ani! Cum aş putea
eu să-i ajut?” Atunci, val-vârtej, trasând un cerc perfect, spiritul l-a părăsit pe Dragon, m-a străbătut,
apoi s-a întors la maestrul scrimer, iar eu mi-am regăsit energia în element.
— O vei revedea. Acum e alături de Nyx. Fie te va aştepta pe pajiştile zeiţei, fie va renaşte, iar
sufletul ei te va regăsi chiar în viaţa asta. Suferinţa îţi va fi alinată, pentru că ştii că spiritul e fără de
sfârşit, că noi suntem fără de sfârşit.
A ridicat atunci capul şi ne-am privit fix în ochi.
— I-ai învins? Au plecat creaturile?
— Kalona şi Neferet au plecat, la fel şi Imitatorii de Corbi, l-am asigurat.
— E bine... e bine... Dragonul şi-a plecat capul şi l-am auzit rugându-se uşor lui Nyx şi cerându-i
zeiţei să o aibă în pază pe iubita lui până când se vor revedea.
L-am strâns o dată de umăr, apoi m-am îndepărtat de el, simţindu-mă ca o intrusă, şi l-am lăsat
să-şi jelească în singurătate moarta.
— Fii binecuvântată, Preoteasă, mi-a zis, fără să ridice capul.
Probabil că ar fi trebuit să spun şi eu ceva matur şi înţelept, dar în momentul acela eram atât de
emoţionată, încât nu mai puteam vorbi. Deodată m-am trezit cu Stevie Rae lângă mine şi alături de
ea a apărut şi Damien. Erin s-a îndepărtat de Dragon şi s-a oprit în partea cealaltă, lângă mine,
urmată de Shaunee, care s-a aşezat lângă ea. Am rămas acolo în tăcere, respectuoşi, ca un cerc
neformat, dar prezent, în timp ce focul înteţit prin magie de către Shaunee mistuia şi ce mai
rămăsese din trupul Anastasiei.
Liniştea care ne înconjura era străpunsă doar de sfârâitul flăcărilor şi de rugile şoptite ale
Dragonului. Şi atunci mi-am dat seama de ceva. M-am uitat cu atenţie de jur-împrejurul rugului.
Dragonul îl aşezase în mijlocul aleii pavate care lega, şerpuitoare, Templul lui Nyx de clădirile
principale ale şcolii. O alegere bună. Era loc suficient pentru foc, dar şi pentru ceilalţi profesori şi
novici care ar fi trebuit să fie de faţă, alături de maestrul scrimer, înălţând rugi lui Nyx pentru
Anastasia şi pentru partenerul ei, fără să-l stânjenească pe Dragon în suferinţa lui, dar demonstrând
în tăcere că îl iubeau şi îl sprijineau.
— Nu e nimeni aici cu el, am rostit încet, ca Dragonul să nu simtă cumva dezgustul din vocea
mea. Unde naiba sunt ceilalţi?
— N-ar trebui să fie singur, a spus Stevie Rae în timp ce-şi ştergea lacrimile de pe faţă. Nu e
normal.
Am stat lângă el până când am auzit caii apropiindu-se, a intervenit Lenobia, care venea în grabă
spre noi.
— Şi ceilalţi? am întrebat.
A clătinat din cap, iar dezgustul pe care îl simţeam se oglindea şi în expresia ei.
— Novicii sunt în dormitoare, iar profesorii sunt în apartamentele lor. Restul sunt la infirmerie,
adică toţi cei care ar fi vrut să-i fie alături.
— Dar e absurd. Nu reuşeam deloc să pricep. Cum e posibil ca elevii şi profesorii să nu vrea să-i
fie alături?
— Or fi plecat Kalona şi Neferet, dar otrava lor rămâne, a răspuns Lenobia enigmatic.
— Trebuie să te duci la infirmerie, a spus Afrodita, din spatele nostru, şi am remarcat că evita să
se uite atât la rug, cât şi la Dragon.
— Du-te, a spus Lenobia. Rămân eu aici cu el.
— Şi noi, a spus Johnny B. Era proful meu preferat înainte de... ştii tu.
Şi chiar ştiam. Adică înainte ca Johnny B să moară şi apoi să învie.
— O să rămânem cu toţii alături de el, a intervenit şi Kramisha. N-ar trebui să fie singur, iar voi
aveţi treabă acolo, a spus şi a arătat cu privirea infirmeria. Haide, a strigat, iar restul novicilor cu
semiluni roşii au ieşit din umbră ca să i se alăture Dragonului, creând un cerc în jurul rugului.
— Rămân şi eu, a spus Jack. Plângea în tăcere, potolit, dar nu a ezitat să se aşeze şi el în cercul
pe care îl formau novicii cu semiluni roşii. Ducesa stătea lângă el, cu coada şi cu urechile plecate,
de parcă ar fi înţeles cu adevărat ce se petrecea. Fără să spună nimic, Erik a venit şi el lângă Jack.
Apoi, spre surprinderea mea, Heath a ocupat locul liber de lângă Erik. A dat din cap spre mine, cu
un gest solemn, apoi şi-a lăsat privirea-n jos.
Cum nu mă simţeam stăpână pe vocea mea, m-am întors pur şi simplu şi, urmată de cercul meu
şi de Afrodita, Stark şi Darius, am intrat din nou în Casa Nopţii.