Tentația 6

Zoey

Era acoperişul aceluiaşi castel, nu încăpea nicio îndoială. Portocalii erau încărcaţi de fructe
rotunjoare, care umpleau de arome briza răcoroasă. În mijloc se găsea aceeaşi fântână în forma unui
nud de femeie din mâinile căreia se revărsa apa. Văzând-o pentru a doua oară am înţeles de ce îmi
părea aşa de cunoscută. Îmi amintea de Nyx sau cel puţin de una dintre întrupările zeiţei. Apoi mi-
am amintit ce aflasem despre locul ăsta, că fusese primul sediu al Înaltului Consiliu Vampiresc, deci
era firesc ca sculptura aceea să o înfăţişeze pe zeiţa noastră, îmi venea să mă aşez lângă ea şi să
inspir adânc mirosul de citrice şi aerul mării. Nu voiam să mă întorc într-acolo unde mă îndemna
instinctul şi să văd pe cine ştiam că se află în acel loc. Dar asemenea bulgărelui care se prăvăleşte
de pe munte, nu păream să pot controla avalanşa care se producea înlăuntrul meu, aşa că m-am
întors în direcţia în care mă trăgea sufletul.
Kalona stătea în genunchi, lângă marginea dinţată a aco perişului, cu spatele la mine. Era
îmbrăcat la fel, mai bine zis, la fel de dezbrăcat, ca ultima oară când ne întâlniserăm în acelaşi loc.
Avea pe el o pereche de blugi şi nimic altceva. Îşi ţinea aripile negre desfăcute în jos şi nu i se
vedeau decât umerii bronzaţi. Stătea cu capul plecat şi nu părea să-şi dea seama că eram acolo.
Neputând parcă să le opresc, picioarele mele au pomit-o spre el şi, când m-am apropiat, mi-am dat
seama că stătea în genunchi, chiar în locul din care mă aruncasem de pe acoperiş.
Nu eram prea departe de el când i-am văzut umerii încordându-se. Aripile i-au fremătat, a ridicat
capul şi a privit în spate.
Plângea. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţă şi părea complet distrus, înfrânt, zdrobit. Însă în
clipa în care m-a văzut, expresia s-a schimbat. Pe chip i s-a citit atunci o asemenea bucurie, încât
efectiv mi s-a tăiat respiraţia când am văzut cât este de frumos. S-a ridicat şi, cu un strigăt de
exaltare, a venit spre mine cu paşi mari.
Am crezut că o să mă ia în braţe, dar în ultima clipă s-a stăpânit, a ridicat o singură mână, de
parcă ar fi vrut să-mi atingă obrazul, iar degetele i s-au oprit foarte aproape de pielea mea, au şovăit
preţ de o clipă, apoi, fără să mă atingă, mâna i-a căzut pe lângă corp.
— Te-ai întors.
— Visele nu sunt adevărate. N-am murit, am spus, deşi îmi venea greu să vorbesc.
— Tărâmul viselor face parte din lumea de dincolo; să nu subestimezi niciodată cele ce se petrec
aici. Şi-a şters faţa cu dosul palmei, apoi m-a surprins din nou cu un hohot de râs stânjenit şi
înfundat. Probabil că-ţi par naiv. Ştiam că nu ai murit, desigur. Dar totuşi simţeam că e atât de
adevărat, atât de cumplit de familiar.
L-am privit fix, neştiind ce să spun. Habar n-aveam cum să reacţionez la această versiune nouă a
lui Kalona, care se purta mai degrabă ca un înger decât ca un demon. Îmi amintea de acel Kalona
care i se predase A-yei, lăsându-se de bunăvoie în capcana braţelor ei cu o vulnerabilitate care încă
mă obseda. Părea atât de diferit faţă de ultima oară când fusesem aici şi jucase rolul seducătorului,
atingându-mă şi...
Am făcut ochii mici la el şi i-am spus:
— Şi cum de e posibil să fiu aici din nou? Nu dorm singură, nici cu vreuna dintre prietenele
mele. Cu o fată, adică, m-am corectat repede. Dorm în braţele unui tip de care sunt Impregnată. Noi
doi suntem categoric mai mult decât prieteni. Nu ar trebui să poţi să ajunge aici, am spus, arătând
spre capul meu.
— Nu sunt în mintea ta. Niciodată nu m-ai chemat în vis. Eu îţi atrag esenţa spre mine. Eu sunt
cel care a dat buzna, nu m-ai invitat tu.
— Nu asta ai spus mai înainte.
— Te-am minţit. Acum îţi spun adevărul.
— De ce?
— Din acelaşi motiv pentru care am putut să te atrag aici în somn, chiar dacă eşti în braţele
altuia. De data asta, pentru prima oară, motivele mele sunt curate. Nu încerc să te păcălesc, nici să
te seduc. Şi n-am să-ţi spun decât adevărul.
— Şi te aştepţi să te cred?
— Dacă mă crezi sau nu, asta nu schimbă natura adevărului. Eşti aici, Zoey, când n-ar trebui să
fii. Nu este asta o dovadă suficient de convingătoare?
Mi-am muşcat buzele şi am spus:
— Nu ştiu. Nu cunosc regulile de aici.
— Dar cunoşti puterea adevărului. Mi-ai arătat asta la ultima ta vizită. Nu poţi să te foloseşti de
puterea aceea ca să judeci veracitatea vorbelor mele?
Mulţumită lui Damien, ştiam că veracitate înseamnă ade văr, aşa că n-a trebuit să stau acolo
muşcându-mi buzele şi arborând o mutră întrebătoare pentru că nu mă prindeam ce vrea să spună.
Dar semnele de întrebare rămâneau, pentru că habar n-aveam ce să-i răspund. Kalona mă uimea de-
a dreptul, într-un târziu am dat să spun că nu, nu puteam conta pe puterea adevărului, din moment
ce n-aveam nici cea mai vagă idee în ce privinţă minţea, dar a ridicat o mână şi m-a oprit.
— M-ai întrebat mai demult dacă am fost întotdeauna cum sunt azi, dar n-am făcut decât să evit
răspunsul şi să mint. Astăzi aş vrea să-ţi spun adevărul. Îmi dai voie, Zoey?
Iar mi-a zis Zoey! Nici măcar o dată nu-mi zisese A-ya, cum îi plăcea lui. Şi nici nu mă atinsese.
Deloc.
— N... nu ştiu, m-am bâlbâit ca o fraieră şi am făcut un pas mic înapoi, pentru că mă aşteptam în
orice clipă să dispară tipul de treabă şi în locul lui să-şi facă apariţia nemuritorul seducător. Cum
vrei să-mi arăţi?
Ochii lui frumoşi, de culoarea ambrei, au fost întunecaţi de o umbră de tristeţe. A clătinat din
cap.
— Nu, Zoey. Nu trebuie să-ţi fie teamă că am să încerc să fac dragoste cu tine. Dacă aş renunţa
la adevăr în favoarea seducţiei, visul acesta s-ar spulbera şi tu te-ai trezi din nou în braţele altui
bărbat. Ca să-ţi arăt, trebuie să mă iei de mână, a spus şi a întins spre mine mâna lui puternică.
Am ezitat.
— Jur că pielea mea nu te va arde cu flacăra rece a pasiunii pe care mi-o trezeşti. Ştiu că nu ai
niciun motiv să te încrezi în mine, aşa că îţi cer doar să te încrezi în adevăr. Atinge-mă şi vei vedea
că nu te mint.
„E doar un vis“, mi-am amintit. „Indiferent ce spune despre lumea cealaltă, visul tot vis e. Nu e
nimic real.“ Dar adevărul e real, fie în vis, fie în stare de trezie, şi tristul adevăr era că voiam să-l
prind de mână, să văd ce are să-mi arate.
Aşa că am ridicat mâna şi mi-am lipit palma de a lui.
Spusese adevărul. Pentru prima oară, pielea lui nu mă îngheţa cu o pasiune şi o forţă pe care nu
le puteam accepta, nici chiar atunci când nu reuşeam să le resping de tot.
— Vreau să-ţi arăt trecutul meu, a zis, iar mâna liberă i-a alunecat uşor înainte, de parcă ar fi
şters un geam invizibil, o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aerul s-a înfiorat şi, cu un pârâit
cumplit, ceva s-a căscat înaintea noastră, sfâşiind parcă o parte din tărâmul visului:
— Acum priveşte adevărul!
La porunca lui, despicătura din cer a tremurat, apoi, ca şi când brusc cineva ar fi pornit un
televizor, au început să se deruleze fragmente din trecutul lui Kalona.
Prima scenă pe care am văzut-o era de o asemenea frumuseţe, încât mi-a tăiat răsuflarea. Kalona
era şi el acolo, îmbrăcat sumar, ca întotdeauna, dar de data asta ţinea în mână o sabie lungă,
ameninţătoare, iar pe spate îi atârna o alta vârâtă în teacă, şi aripile îi erau de un alb pur! Stătea în
faţa uşii magnifice a unui templu de marmură. Părea primejdios şi nobil, un adevărat războinic. În
timp ce îl priveam, aerul lui hotărât s-a mai îmblânzit. O femeie urca treptele templului, iar el i-a
zâmbit, cu o expresie vădită de adoraţie.
„Bucuroasă de întâlnire, Kalona, războinicul meu.“
Glasul ei răzbătea misterios din trecut şi atunci am tras un ţipăt scurt. Nu era nevoie să-i văd
chipul, căci îi recunoscusem numaidecât glasul.
— Nyx! am strigat.
— Aşa este, a spus Kalona. Eram războinic în slujba lui Nyx.
În viziune, Kalona a urmat-o pe zeiţă în templul ei. Scena s-a schimbat, iar acum Kalona mânuia
ambele săbii ca să se lupte cu ceva ce nu reuşeam prea bine să focalizez. Era o chestie neagră, care
îşi tot schimba forma: ba era un şarpe uriaş, ba o gură deschisă plină de colţi scânteietori, ba o
creatură hidoasă, ca un păianjen, cu gheare şi canini ameninţători.
— Ce e asta?
— Doar o întruchipare a răului, a spus Kalona încet, de parcă i-ar fi fost greu să rostească aceste
cuvinte.
— Dar nu erai pe tărâmul lui Nyx? Cum putea răul să ajungă acolo?
— Răul e pretutindeni, asemenea binelui. Aşa au fost create atât lumea aceasta, cât şi cealaltă.
Trebuie să existe echilibru, chiar şi pe tărâmul lui Nyx.
— De-asta avea nevoie de un războinic? am întrebat şi iar am văzut scena modificându-se.
Acum, Kalona, cu aripile lui albe, strălucitoare, păşea în spatele lui Nyx, care se plimba pe o pajişte
înflorită. Ochii lui nu aveau astâmpăr, cerceta fără încetare zona din jurul şi din spatele zeiţei. Ţinea
una dintre săbii în mână, iar cealaltă îşi aştepta rândul în teacă.
— Da, de aceea are nevoie de un războinic, a spus.
— Are nevoie, am subliniat şi am reuşit să-mi smulg privirea de la scenele cu Kalona din trecut
şi să mi-o aţintesc asupra lui în prezent. Dacă încă mai are nevoie de un războinic, atunci de ce eşti
aici în loc să fii acolo?
I s-au încleştat fălcile, ochii i-au fost copleşiţi de durere şi mi-a răspuns cu un glas frânt:
— Priveşte şi ai să vezi adevărul.
M-am concentrat din nou asupra scenelor care se derulau şi am văzut-o pe Nyx stând lângă
Kalona. Acesta era îngenuncheat înaintea ei. Şi, exact ca la începutul visului, plângea. Am tresărit
de mirare când mi-am dat seama că, în viziune, Nyx semăna izbitor cu statuia Fecioarei Maria din
grota măicuţelor benedictine. Dar tot uitându-mă, am băgat de seamă că Nyx avea ceva ciudat. Spre
deosebire de frumuseţea senină a Fecioarei călugăriţelor, expresia ei era dură şi părea, în chip
straniu, mai împietrită decât cea a statuii.
„Te rog, nu face asta, zeiţa mea“, s-a înălţat spre noi, rugător, glasul lui Kalona.
„Nu fac nimic, Kalona. Poţi să alegi. Le dăruiesc până şi războinicilor mei liberul-arbitru, deşi nu
le cer să-l folosească cu înţelepciune. Răceala lui Nyx mă uluia. Pentru o clipă, chiar mi-a amintit de felul în care se purta înainte Afrodita.
„Nu mă pot abţine. Mi-a dat să simt asta. Nu ţine de liberul-arbitru, ci de soartă.”
„Totuşi, fiindu-ţi zeiţă, îţi spun că ceea ce eşti tu nu ţine de soartă. Eşti rodul propriei voinţe.”
„Nu pot să nu simt ceea ce simt! Nu pot să nu fiu ceea ce sunt!”
„Greşeşti, războinice, şi trebuie să plăteşti pentru urmările greşelii tale.”
Nyx a ridicat unul dintre braţele ei desăvârşite şi a scuturat din degete spre Kalona. Războinicul a
fost ridicat în aer, aruncat pe spate, gata să se prăbuşească.
Apoi Kalona a căzut.
L-am văzut.
L-am văzut cum ţipă şi se zvârcoleşte de durere şi cade, cade, parcă fără oprire. Şi când în sfârşit
a ajuns pe pământ, nimicit, rănit şi plin de sânge, pe un câmp înverzit care îmi amintea de preria
Tall Grass, din albe, aripile lui deveniseră negre ca pana corbului, aşa cum erau şi azi.
Cu un ţipăt de durere, Kalona a ridicat mâna şi a şters viziunea din trecut. Când aerul din jurul
nostru a scânteiat, apoi am revenit în grădina de pe acoperişul castelului, mi-a dat drumul la mână şi
s-a îndepărtat de mine ca să se aşeze pe o bancă de sub un portocal. Nu a spus nimic, stătea doar şi
privea albastrul strălucitor al Mediteranei.
L-am urmat, dar nu m-am aşezat lângă el. Am stat în faţa lui şi l-am studiat de parcă aş fi putut,
într-adevăr, să recunosc adevărul dintr-o privire.
— De ce te-a aruncat? Ce-ai făcut?
Mă ţintuia cu privirea.
— O iubeam prea mult, a spus, cu un glas aşa de lipsit de emoţie încât mi s-a părut că vorbesc cu
o fantomă.
— Cum se poate să-ţi iubeşti prea mult zeiţa? am întrebat fără să stau pe gânduri, dar în acelaşi
timp am ştiut răspunsul, care era, de altfel, evident. Existau feluri diferite de iubire, eram cât se
poate de conştientă de asta. Evident, felul în care o iubea Kalona pe Nyx nu era cel potrivit.
— Eram gelos. Îl uram până şi pe Erebus.
Am clipit, şocată. Erebus era consortul lui Nyx, iubitul ei etern.
— Iubirea mea pentru ea m-a făcut să rup jurământul. Eram atât de obsedat de ea, încât n-am mai
putut s-o apăr. Am dat greş ca războinic.
— E îngrozitor, am spus, cu gândul la Stark. Nu era în slujba mea decât de câteva zile şi deja
ştiam că, dacă ar fi dat greş şi nu ar fi reuşit să mă apere, ceva în sufletul lui s-ar fi rupt. Cât timp
fusese Kalona în slujba lui Nyx? Secole de-a rândul? Cât însemna o fărâmă de eternitate?
Nu-mi venea să cred că mi-era milă de Kalona. Nu putea să-mi fie milă de el! Desigur, avusese
inima frântă şi căzuse de pe tărâmul zeiţei, dar apoi devenise malefic. Se lăsase cuprins de răul
împotriva căruia luptase pe vremuri.
A dat din cap. Şi, de parcă mi-ar fi citit gândurile, a spus:
— Am făcut lucruri îngrozitoare. Căderea m-a schimbat. Apoi, mult timp m-am simţit pustiit.
Am căutat şi am tot căutat secole de-a rândul, în încercarea de a găsi ceva sau pe cineva care să-mi
vindece rana însângerată pe care mi-o lăsase Nyx în suflet, în inimă. Când am găsit-o pe ea, nu am
ştiut că nu e adevărată, că e doar o plăsmuire menită să mă prindă în capcană. M-am dus de
bunăvoie în braţele ei. Ştiai că a plâns atunci când a început să se preschimbe din nou în pumnul de
ţărână din care fusese plăsmuită?
Am tresărit. Ştiam despre ce vorbeşte. Simţisem şi eu asta alături de ea.
— Da, am spus, iar glasul nu-mi era decât o şoaptă aspră, îmi amintesc.
A făcut ochii mari de uimire.
— Îţi aminteşti? Păstrezi amintirile A-yei?
Nu voiam să recunosc cât de mult îmi aminteam din ce trăise A-ya, dar ştiam că nu pot să mint,
aşa că am luat o fărâmă de adevăr şi i-am servit-o, în cuvinte scurte şi rostite cu o voce încordată.
— Numai una. Îmi amintesc că m-am topit. Şi îmi amintesc că A-ya a plâns.
— Mă bucur că nu-ţi aminteşti nimic altceva, pentru că spiritul ei a rămas alături de mine, captiv
în întuneric, mult timp. Nu o puteam atinge, dar îi simţeam prezenţa. Cred că e singurul lucru care
m-a ţinut teafăr. A fost străbătut de un fior şi am văzut cum îşi înalţă mâinile, de parcă ar fi încercat, cu un gest, să alunge amintirea aceea. A rămas tăcut mult timp. Mă gândeam că poate sfârşise de
depănat trecutul şi încercam, prin amestecul acela de uimire şi de neîncredere, să găsesc o întrebare
pe care să i-o adresez, când a vorbit din nou.
— Atunci A-ya a dispărut şi am început să strig. Am şoptit lumii nevoia mea de libertate şi, într-
un sfârşit, lumea m-a auzit.
— Nu cumva vrei să spui că Neferet te-a auzit?
— E adevărat că ea m-a auzit, dar nu numai Tsi Sgili a răs puns chemării mele.
Am clătinat din cap.
— Nu tu m-ai chemat în Casa Nopţii. Nyx m-a însemnat, şi de aceea sunt aici.
— Oare? Trebuie să spun doar adevărul, altfel visul nostru se destramă, deci nu voi încerca să te
conving, pretinzând că ştiu mai mult decât ştiu în realitate. Voi spune doar ce cred eu, iar eu cred că
m-ai auzit şi tu. Sau cel puţin acea parte din tine care a fost odinioară A-ya mi-a auzit şi mi-a
recunoscut glasul. A ezitat, apoi a adăugat: Poate că mâna lui Nyx ţi-a călăuzit reîncarnarea. Poate
că zeiţa te-a trimis să...
— Nu! Nu mai puteam asculta aşa ceva. Inima îmi bătea aşa de tare încât mă gândeam că avea
să-mi izbucnească din piept. Nu Nyx m-a trimis la tine, la fel cum eu nu sunt cu adevărat A-ya. Nu
contează că am câteva amintiri întâmplătoare care îi aparţin. În viaţa asta sunt o fată în came şi oase,
care poate să gândească şi să aleagă singură.
Expresia i s-a schimbat din nou. Ochii i-au devenit mai blânzi când mi-a zâmbit tandru.
— Ştiu, Zoey, şi de aceea m-am luptat atât cu sentimentele pe care le am faţă de tine. M-am
ridicat din ţărână dorind-o pe fecioara care m-a ţinut captiv şi m-am trezit cu o fată liberă să aleagă
şi care luptă împotriva mea.
— De ce faci asta? De ce vorbeşti aşa? Tu nu eşti tipul ăla! am strigat la el, încercând astfel să-
mi înăbuş felul deo potrivă cumplit şi minunat în care mă făceau să mă simt cuvintele lui.
— S-a întâmplat când te-ai aruncat tu. M-am văzut căzând din nou şi în viziunea aceea am simţit
încă o dată cum mi se frânge inima. Nu puteam suporta. Mi-am jurat mie însumi că, dacă te mai pot
atrage la mine încă o dată, îţi voi arăta adevărul.
— Dacă e adevărat, atunci trebuie să ştii că te-ai lăsat stăpânit de răul împotriva căruia ai luptat
pe vremuri.
Şi-a ferit privirea, dar nu înainte să-i citesc în ochi ruşinea.
— Da, ştiu.
— Eu am ales o altă cale. Nu pot iubi răul. Şi ăsta este purul adevăr, am spus.
Ochii lui m-au fixat din nou.
— Şi dacă aleg să resping răul? Atunci ce faci?
Întrebarea lui m-a luat cu totul pe nepregătite, aşa că am spus primul lucru care mi-a trecut prin
minte.
— Nu poţi respinge răul, nu atâta timp cât eşti cu Neferet.
— Şi dacă sunt malefic doar cu Neferet? Poate că, dacă aş fi cu tine, aş putea alege binele.
— Imposibil, am spus, clătinând din cap.
— De ce spui că e imposibil? S-a mai întâmplat. Ştii foarte bine, pentru că tu ai fost la originea
alegerii binelui. Mărturie stă chiar războinicul care a intrat în slujba ta.
— Nu. Ăsta nu eşti tu! Tu nu eşti ca Stark, eşti un nemuritor căzut, amantul lui Neferet. Ai violat
femei, ai înrobit oameni, ai ucis. Fiii tăi aproape că mi-au omorât bunica. Unul dintre ei a ucis-o
chiar pe profesoara Anastasia! M-am agăţat de toate argumentele negative pe care le-am găsit şi i le-
am aruncat în faţă. Novicii şi profesorii din Casa Nopţii au început să se îndoiască de Nyx din cauza
ta. Încă se comportă greşit. Fie că e alegerea lor, fie că nu, sunt copleşiţi de frică, de ură şi de
gelozie, aşa cum erai tu cu Nyx!
Se purta ca şi când nici nu m-ar fi văzut stând acolo şi stri gând la el. A spus, pur şi simplu:
— Pe Stark l-ai salvat. Nu mă poţi salva şi pe mine?
— Nu! am ţipat.
Şi am sărit drept în fund în pat.
— Zo, stai liniştită. Sunt aici.
Heath se afla lângă mine, se freca la ochi cu o mână, ca să-şi alunge somnul, şi cu cealaltă mă
freca pe mine pe spate.
— O, zeiţă, am spus şi am oftat adânc.
— Ce e? Ai visat urât?
— Da, da. Am avut un vis urât şi ciudat. M-am uitat la patul din partea cealaltă a camerei. Stevie
Rae nu se mişcase. Nala era ghemuită lângă umărul ei şi a strănutat la mine. Trădătoare mică, i-am
spus şi m-am străduit să vorbesc iar pe un ton normal.
— Păi, atunci, culcă-te la loc. Văd că până la urmă merge treaba asta cu inversarea nopţii cu ziua
şi nu vreau să-mi ies din mână, a spus Heath şi a deschis braţele ca să mă strecor iar acolo.
— Bine, scuze. M-am întins înapoi şi m-am ghemuit, aproape într-o poziţie fetală.
— Culcă-te la loc, a repetat Heath, cu un căscat uriaş. O să fie bine.
Am rămas acolo trează mult timp, dorindu-mi cu disperare să aibă dreptate.