Tentația 6

Zoey

— N-am nevoie de pat la infirmerie, i-am spus pentru a treia oară lui Stark, care se învârtea pe
lângă mine, peste măsură de îngrijorat. Şi oricum, nici nu mai sunt paturi libere aici.
— Eu mă simt mult mai bine, a strigat Deino. Poţi să iei patul meu, Z.
— Nu, mersi, i-am spus, apoi i-am întins mâna lui Stark. Vrei să mă ajuţi?
S-a încruntat la mine, cu un aer neîncrezător, dar m-a ajutat totuşi să mă ridic. Am rămas
nemişcată, ca să nu-şi dea nimeni seama că încăperea se învârtea ca un carusel în jurul meu.
— Cred că ea arată mai rău decât mă simt eu, a spus Drew, din patul lui improvizat.
— Să ştii ca „ea“ te aude, am spus. Şi mă simt bine.
Îmi plimbam privirea înceţoşată de la un puşti rănit la altul. Arătau cu toţii mai bine, lucru care
m-a mai liniştit. Mi-am şters de pe lista cu treburi de făcut punctul cu „ai grijă de puştii răniţi, să nu
se zvârcolească de durere şi să moară în chinuri groaznice”, iar acum era vremea pentru următoarea
sarcină. Mi-am reţinut un oftat pentru că nu voiam să irosesc bunătate de oxigen.
— OK, acum e mult mai bine. Stevie Rae, trebuie să ne gândim unde o să stea novicii cu
semiluni roşii când răsare soarele. Şi asta înainte să răsară soarele, evident.
— Bună idee, Z, a spus Stevie Rae care stătea pe podea, lângă Drew. Atunci mi-am amintit că,
înainte să moară şi apoi să devină zombi, îi plăcuse de tipul ăsta şi am recunoscut în sinea mea că,
văzând-o cum flirtează cu el când ştiam foarte bine că era ceva între ea şi celălalt novice cu
semilună roşie, Dallas, mă copleşea un sentiment de bucurie egoistă. O fi chiar vecină cu răutatea
chestia asta, dar nu mi-ar prinde rău să pot sta de vorbă cu cea mai bună prietenă a mea despre cum
să jonglezi cu mai mulţi tipi odată.
— Ce zici, Z? Crezi că-i o idee bună?
— Scuze. Ce spuneai?
Mi-am dat brusc seama că Stevie Rae vorbise cu mine, în timp ce eu îmi făceam speranţe ca ea
să se aleagă cu enşpe mii de iubiţi (sau măcar cu doi).
— Spuneam că novicii cu semiluni roşii ar putea să stea în dormitoarele libere. Ar merge, chiar
dacă trebuie să se înghesuie câte trei în cameră. Ne asigurăm că au ferestrele acoperite. Nu va fi la
fel de bine ca şi cum ar sta sub pământ, dar e o soluţie acceptabilă, cel puţin până se opreşte furtuna
asta tâmpită şi ne gândim la altceva.
— Bun, atunci hai să ne apucăm de treabă. Şi în timp ce se rezolvă problema cu camerele, noi,
am spus clar, privindu-i pe cei din cercul meu, pe Afrodita, pe Darius şi pe Stark, trebuie să mergem
să stăm de vorbă cu Lenobia.
Gaşca a încuviinţat. Se pare că toată lumea îşi dădea seama că era cazul să ne pună cineva la
curent cu ce se întâmplase în Casa Nopţii cât lipsiserăm noi.
— O să vă faceţi bine, copii, le-am spus puştilor răniţi, în timp ce gaşca îşi lua rămas-bun de la
ei, şi am pornit răsfiraţi spre ieşire.
— Mersi, Zoey, a strigat Drew.
— Chiar eşti o Mare Preoteasă bună, deşi, teoretic, încă nu ai intrat în funcţiune, a strigat Ian din
salonul lui.
Nu eram sigură dacă merita să-i mulţumesc pentru complimentul lui stângaci, dar, stând la
intrarea în infirmerie şi privindu-l pe puşti, mă gândeam că, în afară de faptul că tocmai se luptaseră
cu Imitatorii de Corbi şi fuseseră martori la moartea unei profesoare, păreau absolut normali.
Atunci mi s-a aprins beculeţul. „Păreau absolut normali.” Cu numai o zi înainte, aproape toată
lumea din şcoală, mai puţin gaşca mea, Lenobia, Dragonul şi Anastasia, se afla sub vraja lui Kalona
şi a lui Neferet şi nimeni nu se purta normal.
M-am întors în holul infirmeriei.
— Am o întrebare pentru voi, am spus. Poate o să sune ciudat, dar chiar am nevoie de un răspuns
sincer, deşi s-ar putea să vă simţiţi jenaţi.
Drew a zâmbit peste umărul meu, unde eram sigură că se afla Stevie Rae.
— Întreabă-mă tot ce vrei, Z. Mie îmi plac toate prietenele lui Stevie Rae.
— Mersi, Drew, am spus şi m-am abţinut cu greu să nu-mi dau ochii peste cap. Dar întrebarea vă
e adresată tuturor. Uitaţi care-i faza: vouă nu vi s-a părut că e ceva aiurea cu Imitatorii de Corbi sau
chiar cu Kalona şi cu Neferet înainte ca profa Anastasia să fie atacată?
Cum era de aşteptat, primul care a răspuns a fost Drew.
— Nu aveam încredere în tipul cu aripi, dar nu ştiu de ce, a spus el şi a ridicat din umeri. Poate
tocmai pentru că avea aripi. Era o chestie prea ciudată.
— Mie mi se părea sexy, dar fiii ăia ai lui, păsăroii, erau de-a dreptul dezgustători, şi-a dat cu
părerea Hanna Honeyyeager.
— Mda, Imitatorii de Corbi erau tare scârboşi, în plus, Kalona era bătrân şi nu puteam să înţeleg
cum de atâtea novice mureau după el, a spus şi Roşcovana. Recunosc, George Clooney e supersexy,
dar e prea bătrân şi nu mi-ar trece prin cap să ne-o tragem. Aşa că nu înţelegeam de ce aproape toată
lumea îl dorea pe Kalona.
— Dar voi? i-am întrebat şi pe ceilalţi.
— După cum ai spus şi tu mai devreme, Kalona a izbucnit din pământ. O chestie tare bizară, a
spus Deino, după care a făcut o pauză, s-a uitat la Afrodita şi a adăugat: în plus, unii dintre noi ştiau
de ceva timp că Neferet nu e ce pare a fi.
— Da, ştiaţi, dar n-aţi făcut nimic în privinţa asta, a spus Afrodita, dar fără să pară răutăcioasă
sau enervată. Făcea pur şi simplu o constatare, tristă, ce-i drept, dar adevărată.
Deino a ridicat capul şi a spus:
— Ba chiar am făcut ceva în privinţa asta, a spus şi a arătat spre braţul bandajat. Atâta doar că a
fost prea târziu.
— Mie nimic nu mi s-a mai părut normal după ce a fost omorâtă profa Nolan, a spus Ian din
salonul lui. Chestia cu Kalona şi cu Imitatorii de Corbi mi-a dat acelaşi sentiment.
— Eu am văzut ce le-a făcut prietenilor mei, a strigat şi T.J. din ultimul salon de la capătul
holului. Erau ca nişte zombi şi credeau tot ce le spunea. Când am încercat să discut cu ei, să-i întreb
cum puteam să fim siguri că el era chiar Erebus coborât pe pământ, fie s-au enervat, fie au râs de
mine. De la început nu mi-a plăcut individul, iar păsările alea nenorocite erau diabolice. Nu înţeleg
cum de n-a văzut toată lumea lucrul ăsta.
— Nici eu, dar o să aflăm, am spus. Voi nu vă faceţi griji. Kalona a plecat, la fel şi Neferet şi
Imitatorii de Corbi. Voi să vă faceţi bine, da?
— Daaa! au strigat ei în cor, părând mult mai sănătoşi decât atunci când îi văzuserăm prima oară.
Pe de altă parte, faptul că invocasem toate cele cinci elemente mă făcuse să mă simt mizerabil şi
mă bucuram că Stark mă apucase de braţ şi mă ajuta să merg, pe când ieşeam din clădire. Incredibil,
ploaia de gheaţă se oprise. Norii care acoperiseră cerul zile la rând se mai risipiseră, şi printre ei se
întrezăreau petice de cer înstelat. Apoi privirea mi-a alunecat spre centrul curţii. Focul care mistuise
rugul Anastasiei începea să se stingă, dar Dragonul rămăsese îngenuncheat în faţa lui; Lenobia
stătea lângă el şi-i pusese o mână pe umăr. Cercul format din novicii cu semiluni roşii şi Erik, Heath
şi Jack împresura rugul funerar care ardea încă mocnit. Stăteau în tăcere, dovedindu-şi respectul faţă
de Dragon şi de preaiubita lui soţie.
Am făcut un semn spre gaşca mea să mă urmeze într-un loc mai ferit, la adăpostul întunericului,
şi ne-am grupat cu toţii acolo.
— Trebuie să vorbim, dar fără public. Stevie Rae, poţi să găseşti pe cineva care să aranjeze
camerele pentru puştii tăi?
— Sigur. Kramisha e atât de organizată de zici că suferă de o tulburare obsesiv-compulsivă. În
plus, era în clasa a şasea când a murit şi apoi a înviat, aşa că ştie o grămadă de lucruri despre şcoală.
— Bun. Să se ocupe ea atunci, am spus, apoi m-am adresat lui Darius. Trebuie să scăpăm de
cadavrele Imitatorilor de Corbi, şi asta imediat. Cu puţin noroc, se opreşte şi furtuna în sfârşit, ceea
ce înseamnă că oamenii o să iasă din case de cum se luminează şi nu trebuie cu niciun chip să dea
de creaturi.
— Mă ocup eu de asta, a spus Darius. Îi iau pe băieţii novici cu semiluni roşii să mă ajute.
— Ce-o să faci cu cadavrele? a întrebat Stevie Rae.
— Le dăm foc, a spus Shaunee, apoi s-a uitat la mine. Dacă nu ai nimic împotrivă.
— E perfect, am încuviinţat. Numai să nu le daţi foc aproape de rugul Anastasiei, ar fi prea mult
de îndurat pentru Dragon.
— Daţi-le foc lângă zidul estic. Acolo de unde a ţâşnit scârba aia de Kalona, tatăl lor, din
pământ, a spus Afrodita şi s-a uitat la Shaunee. Poţi să arzi stejarul ăla bătrân care s-a rupt când a
scăpat Kalona?
— Pot să ard orice, a replicat Shaunee.
— Atunci du-te cu Darius şi cu băieţii şi aveţi grijă să nu mai rămână niciun fulg din creaturile
alea. Apoi veniţi amândoi la mine în cameră, de acord?
— De acord, au răspuns Darius şi Shaunee într-un glas.
Mi se părea ciudat că Erin nu-i spusese nimic gemenei ei, dar când Shaunee a pornit în urma lui
Darius spre cercul novicilor cu semiluni roşii, a strigat după ea:
— Te pun eu dup-aia la curent, geamăno.
— Sunt convinsă, geamăno, a spus Shaunee şi i-a zâmbit lui Erin peste umăr.
— Bun, chiar avem nevoie de Lenobia, am spus şi am aruncat o privire înspre profa de echitaţie,
care stătea lângă Dragon. Dar nu ştiu cum s-o iau de acolo.
— Spune-i lui, pur şi simplu, a sugerat Damien, la care i-am aruncat o privire întrebătoare.
Dragonul ştie cât de periculoşi sunt Kalona şi Neferet, deci o să înţeleagă că avem nevoie de
Lenobia. Privirea lui Damien s-a îndreptat spre vampirul care stătea încă în genunchi. O să rămână
acolo şi o să jelească atât cât o să simtă nevoia. Nu putem schimba lucrul ăsta şi nu trebuie să-i
grăbim. Dar putem să-i spunem că avem nevoie de Lenobia.
— Eşti un băiat deştept, ştii asta? am spus.
— Absolut, a răspuns şi mi-a zâmbit.
— Bun. Am oftat adânc, obosită. Stevie Rae, explică-i Kramishei ce are de făcut. Voi, ceilalţi,
puteţi să vă strângeţi la mine în cameră. Vin şi eu imediat cum o iau pe Lenobia.
— Z, eu îi spun lui Jack s-o ajute pe Kramisha, s-a oferit Damien.
Am ridicat din sprâncene la el.
— Camera ta nu e foarte mare. Pe lângă asta, îi zic mai târziu ce s-a întâmplat; în momentul ăsta
trebuie să ne limpezim minţile.
Am dat din cap şi am pornit agale spre Lenobia şi spre Dragon. În jurul meu îi vedeam pe Darius
şi pe Stevie Rae trăgându-l deoparte pe puşti şi vorbindu-le în şoaptă. Damien o mângâia pe Ducesa
pe cap în timp ce vorbea cu prietenul lui.
În tot timpul ăsta, Stark a stat lângă mine. Nu a trebuit să-l caut, pentru că îl simţeam. Eram
sigură că, dacă mă împiedicam, ar avea grijă să nu cad. De asemenea, el înţelegea mai bine decât
oricine altcineva cât mă epuizase invocarea elementelor în infirmerie.
Şi, de parcă mi-ar fi citit gândurile, mi-a şoptit:
— O să poţi să te aşezi în curând. Şi am să-ţi caut ceva de mâncare şi de băut.
— Mersi, i-am şoptit şi eu. M-a prins de mână şi am mers împreună spre Lenobia şi spre Dragon.
Pisicile se potoliseră şi stăteau amândouă lipite de Dragon. Chipul lui rănit şi plin de vânătăi era
scăldat de lacrimi, dar acum nu mai plângea.
— Dragonule, am nevoie de Lenobia un pic. Nu vreau să te las singur aici, dar chiar trebuie să
vorbesc cu ea.
M-a privit şi mi se părea că nu mai văzusem niciodată un om aşa de trist.
— N-am să fiu singur. Shadowfax şi Guinevere vor fi alături de mine, la fel şi zeiţa noastră, a
spus, apoi privirea i s-a abătut din nou asupra rugului. Încă nu sunt pregătit să o părăsesc pe
Anastasia.
Lenobia l-a bătut pe umăr.
— Am să mă întorc curând, prietene, a spus.
— Mă găseşti aici, i-a răspuns Dragonul.
— Rămân şi eu. Kramisha se descurcă fără mine, are deja destui novici cu care s-o facă pe şefa,
mi-a spus Jack. El şi cu Damien ni se alăturaseră. Ducesa se oprise la câţiva metri distanţă şi stătea
întinsă pe iarbă, cu botul sprijinit pe labe. Pisicile nici n-o băgau în seamă. Aş vrea să stau cu tine,
dacă n-ai nimic împotrivă, a afirmat el, cu un glas şovăielnic, adresându-i-se Dragonului.
— Mulţumesc, Jack, i-a răspuns acesta, cu un suspin.
Jack a încuviinţat din cap, s-a şters la ochi şi, fără să mai spună o vorbă, s-a aşezat lângă Dragon
şi a început s-o mângâie uşor pe Shadowfax.
— Bravo, i-am spus în şoaptă lui Jack.
— Sunt mândru de tine, i-a şoptit Damien şi l-a sărutat uşor pe obraz, ceea ce i-a smuls lui Jack
un zâmbet, deşi încă avea ochii înlăcrimaţi.
— Bine, am zis. Acum haideţi la mine în cameră.
— Lenobia, Zoey trebuie să treacă prin bucătărie, a spus Stark brusc. Ne întâlnim în dormitor cât
de repede posibil.
Lenobia a dat din cap cu un aer absent, în timp ce o pornea spre dormitoare împreună cu
Damien, Erin şi Afrodita.
— De ce..., am început eu, dar Stark m-a întrerupt.
— Ai încredere în mine. De asta ai nevoie.
M-a luat de braţ şi m-a condus spre centrul clădirii, acolo unde holul de la intrare ducea spre
cantină. Când am ajuns în dreptul uşilor, mi-a spus:
— Du-te la cantină. Merg să iau ceva, apoi vin la tine.
Eram prea obosită să pun întrebări, aşa că am intrat. Mi se părea ciudat să văd cât de pustiu era
totul. Numai jumătate din felinarele care ardeau de obicei la ora asta din noapte luminau acum
holul. M-am uitat la ceas, abia trecuse de miezul nopţii. Ar fi trebuit să se ţină cursuri şi să fie plin
de novici şi de profesori vampiri peste tot. Cât mi-aş fi dorit să fie lume şi agitaţie, să pot da timpul
înapoi şi să fac să dispară tot ce s-a petrecut în ultimele două luni, iar singurele mele griji să fie
nemernica de Afrodita şi intangibilul Erik.
Aş fi vrut să retrăiesc vremurile în care nu ştiam nimic despre Kalona sau despre A-ya, despre
moarte şi nenorocire, îmi doream normalitate, şi mi-o doream aşa de mult, încât simţeam că mi se
face rău.
Am pornit încet spre cantină, care era şi ea pustie şi mai întunecoasă chiar decât holul. Nu
mirosea a mâncare delicioasă, nu erau nici grupurile de puşti care se bârfeau unii pe alţii, nici
profesori care să le arunce priviri ucigătoare celor care şterpeleau pungile de tortilla.
M-am dus spre separeul pe care îl împărţeam de obicei cu prietenii mei, apoi am simţit că mi se
înmoaie genunchii şi m-am prăbuşit pe banca din lemn lustruit. De ce-mi spusese Stark să vin aici?
Avea de gând să-mi pregătească ceva de mâncare? Pentru o clipă l-am văzut cu un şorţ legat în jurul
taliei şi imaginea mi s-a părut aproape amuzantă. Apoi mi-am dat seama de ce mă îndemnase să vin
aici. Unul dintre frigiderele din uriaşa bucătărie a şcolii era plin cu punguţe de sânge uman. Chiar
atunci probabil că înşfăca vreo câteva şi avea să mi le aducă să le beau ca pe nişte cutii de suc roşu
şi vâscos.
Da, ştiu că sună scârbos, dar simţeam că-mi lasă gura apă.
Stark avea dreptate. Trebuia să îmi încarc bateriile, iar o punguţă (sau două) de sânge păreau cea
mai bună metodă.
— Zo! Aici erai! Mi-a spus Stark că te găsesc aici.
Am clipit surprinsă şi, când m-am întors, l-am văzut pe Heath intrând singur în cantină.
În momentul ăla am înţeles că nu ghicisem chiar totul. Stark se dusese să-mi aducă sânge, dar
sursa nu se găsea într-unul dintre frigiderele de oţel inoxidabil din bucătărie, ci era chiar drăguţul de
Heath.
Fir-ar să fie!