Tentația 6

Stevie Rae

Stevie Rae se simţea ca o mare dobitoacă în timp ce trântea uşa mănăstirii şi se refugia în
noaptea geroasă. De fapt, nu era supărată pe Zoey sau pe călugăriţa super-de-treabă, deşi tipa era un
pic dusă cu pluta. Nu era supărată decât pe ea însăşi.
— La naiba! Nu pot să sufăr să o dau în bară! şi-a urlat. Nu asta voise, să o dea monumental în
bară, dar se simţea ca şi când ar fi săpat într-o grămadă de rahat şi groapa era din ce în ce mai
adâncă, indiferent cât de iute dădea la lopată.
Zoey nu era proastă. Ştia că ceva nu era în regulă, era evident, dar cum putea ea, Stevie Rae, să
abordeze măcar subiectul? Avea atâtea de explicat, avea atâtea de explicat despre el. Iar toate astea
nu se întâmplaseră din voia ei. Mai ales faza cu Imitatorul de Corbi. La naiba! înainte să dea de el
mai mult mort decât viu, nici măcar n-ar fi crezut că era posibil. Dacă i-ar fi spus cineva despre el
mai înainte, ar fi râs şi ar fi spus: „Neah, n-ai să vezi aşa ceva!“
Dar, de fapt, era posibil, pentru că se întâmplase, el se întâmplase.
În timp ce Stevie Rae umbla prin jurul mănăstirii cufundate în linişte în căutarea stresantului de
Erik, care te pomeneşti că o să-i descopere ăst ultim şi cumplit secret, stricându-i toate planurile,
încerca să-şi dea seama cum naiba de reuşise să se vâre în porcăria asta. De ce-l salvase? De ce nu
strigase după Dallas şi restul găştii, să le spună să-l termine?
Chiar asta spusese şi el că vrea înainte să leşine.
Dar vorbise. Şi păruse atât de uman, încât nu fusese în stare să-l omoare.
— Erik! Unde naiba era băiatul ăsta? Erik, vino încoace! Şi-a reprimat lupta interioară şi a strigat
în noapte. Noapte? Stevie Rae şi-a mijit ochii spre răsărit şi ar fi jurat că vede întunericul de acolo
cum începe să capete culoarea de prună coaptă a zorilor. Erik! Arată-te! a strigat Stevie Rae pentru a
treia oară. S-a oprit şi şi-a rotit privirea prin curtea mănăstirii tăcute.
Privirea lui Stevie Rae a lunecat spre sera care fusese transformată temporar în grajd pentru caii
pe care îi călăriseră Z şi restul găştii când fugiseră din Casa Nopţii. Dar nu sera era cea care îi
reţinea atenţia, ci magazia de scule aparent obişnuită de lângă ea şi de la care nu-şi putea lua
privirea. Magazia părea absolut normală, pur şi simplu o dependinţă fără ferestre. Nici măcar nu
avea uşa încuiată. Ea ştia prea bine asta, că doar fusese acolo cu nu prea mult timp în urmă.
— Hei, ce s-a întâmplat? Ai văzut ceva pe acolo?
— Ah, rahat! a tresărit Stevie Rae şi s-a răsucit, iar inima îi bubuia aşa de tare în piept, încât abia
mai putea respira. Erik! Mi-a stat pulsul de frică! De ce naiba nu faci şi tu un zgomot sau ceva de
genu' înainte să dai buzna în felul ăsta?
— Scuze, Stevie Rae, dar tu mă strigai.
Stevie Rae şi-a dat un cârlionţ blond după ureche şi a în cercat să nu bage în seamă tremurul
mâinii. Pe bune, nu prea se pricepea să meargă pe şest şi să ţine secrete faţă de prietenii ei. Dar şi-a
ridicat bărbia şi s-a străduit să se calmeze, iar calea cea mai simplă era să se ia de junghiul ăsta de
Erik.
Aşa că a mijit ochii la el.
— Da, te strigam pentru că ar fi trebuit să fii înăuntru, ca restul lumii. Ce naiba mai faci pe aici?
Zoey îşi face griji din cauza ta. Crezi că are nevoie să-i mai dai şi alte motive de stres în momentul
de faţă?
— Mă caută Zoey?
Stevie Rae a reuşit să se abţină să nu-şi dea ochii peste cap la Erik. Ce enervant! Se dăduse
prietenul perfect în mare parte a timpului, dar brusc se schimbase şi devenise un cretin plin de
fasoane. Trebuia să-i spună lui Z despre el, asta dacă o mai asculta. Ele două nu fuseseră tocmai
apropiate în ultima vreme. Prea multe secrete... prea multe probleme care apăruseră între ele...
— Stevie Rae! Fii un pic atentă. Ai spus că mă caută Zoey?
În momentul ăla, Stevie Rae chiar că şi-a dat ochii peste cap:
— Ar trebui să fii înăuntru. Heath, Dallas şi restul puştilor acolo sunt. Zoey ştie chestia asta. Voia
să ştie unde naiba umbli şi de ce nu eşti unde ar trebui să fii.
Dacă era aşa de îngrijorată, ar fi trebuit să vină ea.
— N-am spus că e îngrijorată! a izbucnit Stevie Rae, exasperată de cât de plin de sine era Erik. Z
are prea multe griji ca să iasă şi să stea după fundu' tău.
— N-am nevoie să stea nimeni după fundul meu.
— Pe bune? Şi atunci de ce a trebuit să vin eu să te iau?
— Nu ştiu. De ce? Mă pregăteam să intru. Voiam să mai arunc un ochi primprejur. Mă gândeam
că e înţelept să mai verific o dată ce trebuia să verifice Heath. Ştii doar că fiinţele umane nu văd nici
pe dracu' pe întuneric.
— Johnny B nu e fiinţă umană şi a fost şi el cu Heath, a spus Stevie Rae cu un oftat. Hai, intră odată. Mănâncă ceva şi ia haine uscate pe tine. O să-ţi spună vreo călugăriţă unde să dormi. Eu mai
dau o tură în jurul mănăstirii înainte de răsărit, a spus Stevie Rae.
— Dacă răsare soarele..., a spus Erik, înălţându-şi spre cer ochii mijiţi.
Stevie Rae i-a urmărit privirea şi, spre surprinderea ei, a realizat că ploua iar, numai că
temperatura era la limita îngheţului, aşa că cerul împroşca încă o dată gheaţă.
— Vremea asta de rahat e exact ce ne trebuia nouă acum, a mormăit Stevie Rae.
— Hm, cel puţin o să acopere sângele Imitatorilor de Corbi, a spus Erik.
Stevie Rae l-a privit iute pe Erik. Rahat! Nici măcar nu se gândise la sânge! Oare lăsaseră dâre
spre magazie? Era ca şi când ar fi lăsat indicatoare pe care scria „Sunt aici!“ A realizat că Erik se
aştepta ca ea să spună ceva.
— Da, ăăă, ai dreptate. Poate arunc pe acolo gheaţă, crengi rupte sau altceva ca să acopăr sângele
de la alea trei păsări, a spus ea cu o nonşalanţă forţată.
— Probabil că e o idee bună, în cazul în care ies fiinţele umane în timpul zilei. Ai nevoie de
ajutor?
— Nu, a răspuns ea, mult prea repede, apoi a ridicat din umeri. La ce talente de vampir cu
semilună roşie am eu, într-o secundă am terminat. Nu e mare scofală.
— Bine, atunci, a spus Erik şi a dat să se îndepărteze, dar a şovăit. Auzi, poate acorzi ceva mai
multă atenţie urmelor de sânge de la marginea şirului de copaci de lângă clădirile de locuinţe de
alături şi de lângă drum. A fost o chestie tare nasoală acolo.
— Îhî, da, ştiu locul.
Şi chiar îl ştia.
— A, şi unde ai spus că e Zoey?
— Ăăă, Erik, nu cred că am spus aşa ceva.
Erik s-a încruntat, a aşteptat, şi când Stevie Rae a continuat să-l privească, a întrebat în sfârşit:
— Zi, unde e?
— Ultima oară stătea de vorbă cu Heath şi cu măicuţa Maria Angela pe hol, lângă subsol. Dar
bănuiesc că deja a trecut pe la Stark şi acum e în pat. Era obosită ca naiba.
— Stark..., Erik a mormăit ceva de neînţeles şi s-a întors spre mănăstire.
— Erik! a strigat Stevie Rae, în timp ce se înjura în gând pentru tâmpenia de a-i aduce pe Heath
sau pe Stark în discuţie. A aşteptat până s-a uitat la ea peste umăr şi a continuat. Fiind cea mai bună
prietenă a lui Z, am să-ţi dau mic un sfat: a trecut prin prea multe chestii azi ca să mai aibă chef şi
de băieţi cu hachiţe. Dacă e cu Heath, e din cauză că vrea să fie sigură că se simte bine, nu pentru că
stă la vrăjeală cu el. Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru Stark.
— Şi? a întrebat Erik cu faţa împietrită.
— Şi asta înseamnă că ar trebui să mănânci ceva, să te schimbi şi să-ţi mişti fundu' la culcare,
fără s-o urmăreşti şi să o baţi la cap.
— Stevie Rae, noi doi suntem împreună. Cum se face că, dacă prietenului ei îi pasă suficient
încât să vrea să fie cu ea, se consideră că o bate la cap?
Stevie Rae şi-a înăbuşit un zâmbet. Zoey avea să-l mănânce de viu. A ridicat din umeri.
— Treaba ta. Îţi dădeam şi eu un sfat, atâta tot.
— Da, bine. Ne mai vedem, a spus Erik, s-a întors şi a pornit cu paşi apăsaţi spre mănăstire.
— Pentru un tip deştept face nişte alegeri tare idioate, a spus Stevie Rae uşurel, pe când îi
urmărea spatele lat făcându-se nevăzut. Acu', ce zic eu e ca un fel de, cum ar spune mămica, râde
ciob de oală spartă.
Stevie Rae a oftat, iar privirea i-a pornit cam fără chef în jos, spre şirul de tomberoane ascunse
lângă garajul în aer liber al călugăriţelor. Şi-a ferit privirea, pentru că nu voia să se gândească la
cadavrele chircite într-o poziţie oribilă care fuseseră aruncate acolo.
— La gunoi, a spus ea rar, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost ca o piatră de moară. Recunoştea că
era posibil ca Zoey şi măicuţa Maria Angela să fi avut oarecum dreptate cu predica pe care i-o
ţinuseră, dar asta nu le făcea vorbele mai puţin enervante.
Hai, bine, reacţia ei fusese exagerată, dar chiar o zdruncinase faptul că băieţii aruncaseră la gunoi
cadavrele Imitatorilor de Corbi, şi asta nu numai din cauza lui. Privirea i-a lunecat spre magazia care se înălţa în tăcere lângă seră.
O supărase ce făcuseră cu cadavrele Imitatorilor de Corbi pentru că nu suporta ca viaţa să fie
batjocorită, orice fel de viaţă. Era periculos să gândeşti că tu erai ca un fel de zeu şi puteai decide
cine merita să trăiască şi cine nu. Stevie Rae ştia asta mai bine decât călugăriţa sau chiar decât Zoey.
Nu numai că viaţa, hm, de fapt, moartea ei, fusese batjocorită de o Mare Preoteasă care începuse să
se creadă zeiţă, mai mult decât atât, însăşi Stevie Rae crezuse cândva că poate dispune de vieţile
altora după bunul plac. I se făcea rău numai când se gândea cum fusese când o copleşiseră mânia şi
violenţa. Vremurile acelea întunecoase erau de mult apuse, alesese binele, lumina şi pe zeiţă, şi încă
se afla pe calea aceasta. Aşa că, atunci când cineva decidea că o viaţă nu însemna nimic, orice viaţă,
se cam supăra.
Cel puţin asta îşi spunea Stevie Rae în timp ce pornea prin curtea mănăstirii, departe de magazie.
„Ţine-te bine, fată... ţine-te bine...“, îşi tot repeta în timp ce cobora în şanţ şi se afunda în pâlcul
de copaci, pornind apoi drept spre petele de sânge de care îşi aducea prea bine aminte. A găsit o
creangă groasă ruptă care avea încă crenguţe pe ea şi a ridicat-o fără greutate, încântată de forţa mai
mare pe care i-o aducea statutul de vampir cu semilună roşie complet Transformat. Folosind
creanga pe post de mătură, a împrăştiat sângele, oprindu-se din când în când ca să mai arunce o altă
creangă ruptă sau chiar o bucată consistentă dintr-o tufă de ilex pe băltoacele stacojii care trădau că
ceva se întâmplase acolo.
Continuându-şi drumul de mai devreme, a cotit la stânga, departe de stradă, înapoi pe peluză,
lângă gard. Nu mersese prea mult când, exact ca mai devreme, Stevie Rae a găsit o pată mare de
sânge.
Numai că de data asta nu mai zăcea niciun cadavru în ea.
Lălăind piesa lui Kenny Chesney (Baby) You Save Me ca să se mai relaxeze, a măturat iute petele
de sânge, apoi a urmat dâra pe care ştia că avea s-o găsească şi a pus zăpadă şi crengi ca să acopere
urmele, ajungând, în urma dârei de sânge, fix la mica magazie.
A privit cu atenţie uşa, a oftat, apoi s-a întors şi a ocolit magazia, până la seră. Uşa era descuiată,
iar mânerul a cedat rapid. A intrat şi s-a oprit, respirând adânc şi lăsându-se alinată de aromele
pământului şi plantelor, amestecate cu mirosul celor trei cai adăpostiţi acolo temporar, în timp ce
căldura înmuia umezeala geroasă care părea să-i fi pătruns până în suflet. Dar nu şi-a permis să se
odihnească prea mult timp acolo. Nu putea. Avea treburi de rezolvat şi nu foarte mult timp la
dispoziţie înainte de răsărit. Chiar dacă soarele avea să fie învăluit de nori şi de gheaţă, tot nu era
plăcut pentru un vampir cu semilună roşie să fie surprins afară, expus, vulnerabil, în timpul zilei.
Nu i-a luat prea mult timp lui Stevie Rae să găsească ce-i trebuia. Evident, călugăriţele erau de
modă veche. În loc să aibă un sistem modem de furtunuri, comutatoare electrice şi chestii metalice,
măicuţele aveau găleţi, canciocuri, stropitori cu cioc lung, perforat, ca să poată uda cu grijă plantele
mai tinere, şi o grămadă de unelte care erau, evident, folosite cu grijă şi la fel de bine îngrijite.
Stevie Rae a umplut o găleată cu apă proaspătă de la unul din multele robinete, a luat un cancioc,
câteva prosoape dintr-o grămadă de prosoape curate pe care le-a găsit pe un raft pe care păstrau
mănuşi de grădinărit şi ghivece goale, şi apoi, pe când se pregătea să plece, s-a oprit lângă o tavă cu
muşchi, care îi amintea de un covor gros şi verde. A stat acolo şi şi-a muşcat buzele nehotărâtă, în
timp ce instinctul i se războia cu conştiinţa, până când în final a cedat şi a smuls un şir de muşchi.
Apoi, mormâind uimită că ştia ceva ce n-ar fi trebuit să ştie, Stevie Rae a ieşit din seră şi s-a întors
la magazie.
Ajunsă la uşă s-a oprit şi s-a concentrat, atentă, cu toate simţurile ei vii, de animal de pradă, să
perceapă, să miroasă, să vadă pe oricine sau orice ar fi putut bântui primprejur. Nimic. Nu era
nimeni afară. Lapoviţa şi ora târzie îi făceau pe toţi să stea înăuntru, la adăpost şi la căldură.
— Pe toţi ăia cu capul pe umeri, şi-a mormăit în barbă.
S-a mai uitat o dată împrejur, şi-a mutat lucrurile ca să aibă mâna liberă, apoi a atins zăvorul de
la uşă. „Bun, bine. Termină odată. Poate a murit şi nu o să mai trebuiască să faci încă o greşeală cât
China.“
Stevie Rae a desprins zăvorul şi a deschis uşa. Imediat şi-a încreţit nasul. După simplitatea din
seră împrumutată de pământ, clădirea asta mică, ce mirosea a benzină şi a ulei, şi a mucegai, în amestec cu mirosul sângelui lui bolnav, era de-a dreptul cutremurătoare.
Îl lăsase la celălalt capăt al magaziei, în spatele maşinii de tuns iarba şi al rafturilor pe care erau
uneltele cu care îngrijeau peluza, precum foarfece de grădină, îngrăşământ şi piese de rezervă de la
sprinklere. A mijit ochii acolo, în fund şi cu greu putea distinge o siluetă întunecată, dar aceasta nu
se mişca. A ascultat cu atenţie, dar nu a auzit nimic, mai puţin ploaia de gheaţă de pe acoperiş.
Îngrozită de momentul inevitabil în care avea să dea ochii cu el, Stevie Rae s-a sforţat să intre în
magazie şi să închidă uşa cu putere în urma ei. A ocolit maşina de tuns iarba şi rafturile, până la
creatura care zăcea în capătul opus al magaziei. Nu părea să se fi mişcat de când, mai pe picioare,
mai târât, îl adusese aici cu câteva ore în urmă şi efectiv îl aruncase într-un colţ din spate. Zăcea
chircit, într-o poziţie fetală chinuită, pe partea stângă. Glonţul care îi sfâşiase partea dreaptă
superioară a pieptului îi perforase aripa la ieşirea din corp, aproape distrugându-i-o. Aripa uriaşă şi
neagră era plină de sânge, sfâşiată şi zăcea inertă pe lângă corp. Stevie Rae mai credea că îşi rupsese
şi o gleznă, pentru că o avea oribil de umflată, şi chiar şi în bezna magaziei vedea că era vânătă. De
fapt, tot corpul lui părea ciomăgit bine, dar asta nu era o surpriză. Fusese împuşcat din zbor, iar
stejarii bătrâni de la marginea proprietăţii mănăstirii îi amortizaseră căderea atât cât să nu moară pe
loc, nu avea cum să ştie cât de rănit era. După părerea ei, era la fel de rănit pe dinăuntru cum părea a
fi şi pe dinafară şi categoric părea mort. I-a privit pieptul şi, deşi nu putea fi sută ia sută sigură, nu
credea că i-1 vedea umflându-i-se de la respiraţie. Probabil că era mort. A con tinuat să îl studieze,
deloc dornică să se apropie, dar în acelaşi timp incapabilă să se întoarcă şi să plece.
Se tâmpise naibii de tot? De ce nu se gândise înainte să-l târască până aici? L-a privit cu atenţie.
Nu era om, nici măcar animal nu era. Dacă îl lăsa să moară nu s-ar considera că se joacă de-a
Dumnezeu; nici măcar n-ar fi trebuit să se nască.
Stevie Rae s-a cutremurat. A rămas acolo, în picioare, îngheţată parcă de groaza faptei ei. Ce-ar
spune prietenii ei dacă ar afla că ascunsese un Imitator de Corbi? Oare Zoey avea să-i întoarcă
spatele? Şi ce urmări avea să atragă după sine prezenţa creaturii ăsteia pentru novicii cu semiluni
roşii, pentru toţi novicii cu semiluni roşii? De parcă n-aveau ei deja destule lucruri obscure şi
malefice pe cap.
Călugăriţa avusese dreptate. Creatura n-ar fi trebuit să-i trezească milă. Avea să ducă prosoapele
şi restul de lucruri înapoi în seră, să intre apoi în mănăstire, să-l caute pe Darius şi să-i spună că era
un Imitator de Corbi în magazie. Apoi avea să-l lase pe războinic să-şi facă treaba. Dacă nu era deja
mort, Darius avea să se ocupe de el. De fapt, aşa îi curma suferinţa păsăroiului. A expirat profund,
fără să-şi dea seama că ţinuse aerul în ea, uşurată de decizia pe care o luase, dar ochii lui roşii s-au
deschis şi s-au petrecut cu ai ei.
— Răpune-mă..., s-a auzit vocea slabă şi încărcată de suferinţă a Imitatorului de Corbi, dar clar,
absolut fără îndoială, umană.
Asta era. Stevie Rae a realizat care era motivul pentru care nu-l chemase pe Dallas şi pe ceilalţi
când îl descoperise. Când vorbise şi îi spusese să îl omoare, păruse un om cu adevărat, unul rănit,
părăsit şi speriat. Atunci nu putuse să-l omoare şi nici acum nu-i putea întoarce spatele. Glasul lui o
făcuse să se hotărască, pentru că, deşi sfida logica, părea un tip normal, care era aşa de disperat şi
suferea aşa de tare, încât se aştepta să i se întâmple tot ce era mai rău.
Nu, se înşela. Nu se aştepta să i se întâmple tot ce era mai rău, chiar îşi dorea asta. Ce i se
întâmplase era aşa de cumplit, încât nu mai vedea nicio scăpare, în afară de moarte. În ochii lui
Stevie Rae, deşi ce păţise era în mare măsură din vina lui, asta îl făcea să fie foarte, foarte uman.
Trecuse şi ea prin aşa ceva şi înţelegea lipsa asta totală de speranţă.