Tentația 6

Stark

Ce dobitoc sunt, a mormăit Stark în timp ce trecea prin intrarea monumentală a palatului.
— Domnule, aveţi nevoie să vă îndrum? a întrebat un războinic dinăuntru.
— Da, vreau să ştiu unde este camera Afroditei. Ştiţi, este profetesă din specia umană care a
venit astăzi cu noi. Eu sunt Stark, războinicul Marii Preotese Zoey Redbird.
— Ştim cine sunteţi, a spus vampirul şi ochii i s-au oprit asupra desenelor roşii ale lui Stark. E
fascinant.
— Mă rog, eu nu aş folosi tocmai cuvântul „fascinant”.
Războinicul a zâmbit şi a continuat:
— Nu aţi intrat de mult timp în slujba ei, nu?
— Nu. De numai câteva zile.
— O să fie mai bine... şi mai rău.
— Mulţumesc, presupun, a spus Stark şi a răsuflat cu putere.
Deşi Zoey îl înnebunea, ştia că nu avea să o mai poată părăsi niciodată. Era războinicul ei, iar
locul lui, oricât i-ar fi fost de dificil, era alături de ea.
Războinicul a început să râdă.
— Apartamentul pe care îl căutaţi este în aripa nordică a palatului, a spus el. Faceţi stânga aici şi
luaţi-o pe primele scări de la dreapta. La etajul al doilea sunt toate camerele care au fost rezervate
întregului grup. Acolo vă veţi găsi prietenii.
— Mulţumesc încă o dată, a spus Stark şi a pornit cu paşi sprinteni în direcţia indicată de
războinic.
Avea un sentiment ciudat, care nu-i dădea pace. Nu putea să sufere sentimentul ăla. Însemna că
ceva nu era în regulă, aşadar nu era momentul să fie supărat pe Zoey.
Era al naibii de greu. Simţea atracţia ei faţă de Kalona! De ce naiba nu vedea că tipul era rău? Nu
mai exista nimic de salvat la el, probabil că niciodată nu fusese nimic demn de salvat.
Trebuia s-o convingă că avea dreptate. Şi, ca să facă lucrul ăsta, nu putea să lase sentimentele pe care le avea pentru ea să-i tulbure minţile. Zoey era o fată deşteaptă. Avea să stea de vorbă cu ea.
Avea să-i vorbească cu calm, iar ea îl va asculta, încă de când se cunoscuseră, de dinainte să fie
ceva între ei, îl ascultase şi ştia că avea s-o convingă să-i asculte şi de data asta.
Stark a urcat scările, câte trei trepte odată. Prima uşă din stânga era întredeschisă şi a observat o
încăpere fastuoasă în care se găseau câteva canapele, din alea prea mici, şi o mulţime de scaune
incomode, cu tapiţerii în nuanţe de auriu şi crem. De parcă astea n-aveau să se murdărească! A auzit
şoapte şi tocmai deschidea şi mai mult uşa când sentimentele lui Zoey l-au lovit din plin.
„Teamă! Furie! Confuzie!”
Lucrurile care-i treceau prin minte erau atât de învălmăşite, încât Stark nu reuşea să discearnă
nimic clar, doar sentimente primare.
— Stark, ce e? l-a întrebat Darius, care apăruse în faţa lui.
— Zoey! a reuşit să spună cu un glas aspru. Are necazuri!
În clipa aceea, forţa acelei senzaţii l-a făcut să se clatine de-a dreptul, şi ar fi căzut dacă nu-l
prindea Darius.
— Revino-ţi! Unde e? a întrebat Darius ţinându-l de umeri şi zgâlţâindu-l.
Când Stark a ridicat ochii din pământ, chipurile îngrijorate ale prietenilor lui Zoey îl scrutau cu
privirea. A clătinat din cap, încercând să gândească, în ciuda groazei care îi cuprinsese mintea.
— Nu pot... eu...
— Trebuie! Nu încerca să te gândeşti, lasă-te în voia instinctelor libere. Un războinic îşi găseşte
întotdeauna domniţa. Întotdeauna!
Cu toate că tremura din tot corpul, Stark a dat din cap, s-a întors, a inspirat adânc de trei ori, apoi
a spus un singur cuvânt:
— Zoey!
Acest cuvânt a părut să răsune de jur împrejur. S-a concentrat asupra lui, lăsând la o parte haosul
din propria minte. Nu gândea decât „Zoey Redbird, domniţa mea“.
Şi, de parcă aceste cuvinte ar fi devenit un colac de salvare, au început să-l tragă înainte.
Stark a luat-o la fugă, iar în urma lui îi simţea pe Darius şi pe ceilalţi. În treacăt, a văzut privirea
mirată de pe chipul războinicului cu care vorbise mai înainte, dar a ignorat totul. Nu se gândea decât
la Zoey şi se lăsa purtat spre ea de puterea jurământului său.
Se simţea de parcă ar fi zburat. Nu-şi amintea să fi găsit poteca ce înainta de-a lungul
labirintului, dar mai târziu şi-a amintit de sunetul pietrelor strivite sub picioarele lui în timp ce se
îndepărta până şi de Darius în viteza cu care îl purta jurământul.
Cu toate acestea, a ajuns prea târziu.
Nici dacă ar fi fost să trăiască cinci sute de ani, Stark n-ar fi uitat ce a văzut când a dat năvală pe
după cotul potecii, în luminiş. Imaginea aceea avea să-i rămână pentru totdeauna întipărită în suflet.
Kalona şi Heath erau departe de el. Cei doi stăteau în faţa zidului exterior care împrejmuia insula
şi o fereau de privirile veneţienilor.
Zoey era mai aproape de el, la câţiva metri distanţă, dar, ca şi el, alerga la rândul ei. Stark a
văzut-o înălţându-şi mâinile, în acelaşi timp a poruncit:
— Spirite! Vino la mine!
Kalona a ridicat şi el braţele, cuprinzându-i lui Heath faţa cu mâinile, de parcă l-ar fi mângâiat.
Apoi, cu o mişcare rapidă, de neoprit, îngerul căzut i-a sucit capul lui Heath, rupându-i gâtul şi
ucigându-l pe loc.
Cu un glas rupt din adâncul sufletului şi încărcat de o asemenea suferinţă încât Stark abia dacă a
recunoscut-o, Zoey a strigat: Nu! şi a aruncat sfera strălucitoare a spiritului spre Kalona.
Acesta i-a dat drumul lui Heath şi s-a întors spre ea, cu o expresie care-i trăda întreaga uimire.
Forţa elementului l-a lovit, l-a aruncat în aer, peste zid, şi-apoi direct în ocean, de unde, cu un strigăt
de disperare, aripile enorme l-au înălţat deasupra apei şi l-au purtat în noaptea rece.
Dar lui Stark puţin îi păsa de Kalona sau chiar de Heath. Spre Zoey alerga el. Ea zăcea grămadă
pe pământ, nu departe de trupul lui Heath. Era cu faţa în jos, iar Stark a înţeles crudul adevăr înainte
să ajungă la ea. Cu toate acestea, a căzut în genunchi şi a întors-o uşor. Avea ochii deschişi şi ficşi,
dar goi. Cu excepţia conturului safiriu al Semnului, ca al oricărui novice obişnuit, toate desenele îi
dispăruseră.
Darius a fost primul care a ajuns la ei. S-a aşezat lângă Zoey, ca să-i ia pulsul.
— Trăieşte, a spus Darius. Apoi şi-a dat seama ce vedea în faţa lui şi a icnit: Zeiţă! Desenele! Nu
înţeleg.
I-a atins uşor faţa, a clătinat din cap nedumerit, cu privirea aţintită asupra lui Heath.
— Băiatul a...
— A murit, a spus Stark, uimit că glasul îi părea aşa de normal, deşi toată fiinţa lui se revolta.
Afrodita şi Damien au venit şi ei în fugă.
— O, zeiţă! a exclamat Afrodita, ghemuindu-se la capul lui Zoey. Desenele!
— Zoey! a strigat Damien.
Stark i-a auzit sosind şi pe Jack împreună cu gemenele. Plângeau. Dar tot ce putea face era s-o
strângă mai tare în braţe, mai aproape de el. Trebuia s-o protejeze, trebuia!
Până la urmă glasul Afroditei a pătruns prin valul de durere şi a ajuns la el.
— Stark! Trebuie s-o ducem pe Zoey înapoi în palat. Poate s-o ajute cineva de acolo. Trăieşte
încă.
Stark a căutat privirea Afroditei.
— Corpul ei respiră deocamdată, dar atâta tot.
— Ce vrei să spui? Trăieşte încă, a repetat Afrodita cu încăpăţânare.
— Zoey a văzut cum Kalona l-a ucis pe Heath şi a invocat spiritul ca să încerce să-l împiedice,
dar era prea târziu.
„Aşa cum şi eu am ajuns prea târziu ca s-o mai pot salva”, i-a răsunat în minte lui Stark. Însă, cu
glasul calm al unui necunoscut, a continuat să explice:
— Când a aruncat sfera spiritului înspre Kalona, Zoey ştia că ajunsese prea târziu, iar sufletul ei
a fost zdrobit. Ştiu asta pentru că sunt legat de sufletul ei şi l-am simţit cum s-a zdrobit. Zoey nu
mai e aici, acesta nu mai este decât un înveliş gol.
În momentul acela, James Stark, războinicul lui Zoey Redbird, şi-a plecat capul şi a început să
plângă.