Tentația 6

Zoey

M-am trezit pe la apus şi, cum nu voiam să mă gândesc la Kalona şi la vis, l-am luat pe Heath în
primire:
— Hai, e timpul să-i suni pe ai tăi ca să-ţi spună să te duci acasă.
— Z, te simţi bine? a întrebat Stevie Rae în timp ce-şi usca părul cu prosopul.
Amândouă ne îndesaserăm nişte lucruri în rucsac în timp ce Heath făcea duş, apoi ne-am apucat,
pe rând, de pregătiri, întrebarea ei m-a făcut să-mi dau seama că în tot timpul ăsta nu dădusem decât
nişte răspunsuri monosilabice la tot ce îmi spuseseră.
— Mda. Mi-e bine. Doar că o să-mi fie dor de Heath, atâta tot, am minţit eu. Mă rog, de fapt nu
era chiar o minciună, pentru că avea să-mi fie, într-adevăr, dor de Heath în Italia, dar nu de asta n-
aveam chef să vorbesc.
Kalona era motivul pentru care n-aveam chef de vorbă. Mi-era teamă că, dacă aş fi spus prea
multe, m-aş fi trezit că povestesc visul de azi-noapte şi i-aş fi mărturisit, până la urmă, totul lui
Stevie Rae, ceea ce nu voiam să fac de faţă cu Heath. Dar nu, era mai mult de atât. Nu voiam să
spun nimănui despre noul Kalona pe care îl văzusem. Nu voiam să-mi spună cu toţii că sunt doar
nişte închipuiri.
Îmbrăţişarea lui Heath m-a făcut să tresar.
— O, ce drăguţ, Zo, a spus, fără să-şi dea seama de gândurile înşelătoare care-mi treceau prin
cap. Dar n-o să ai motive să-ţi fie dor de mine. Îmi pun mari speranţe în telefonul ăsta.
Am clătinat din cap.
— În niciun caz n-o te lase mama ta să mergi cu mine în Italia.
— Poate că nu cu tine. Dar cu şcoala e altă poveste.
Înainte să apuc să spun ceva, a format numărul şi a început partea lui de conversaţie:
— Salut, mamă, eu sunt. Da, sunt bine. Da, sunt încă cu Zoey. În momentul ăsta s-a oprit, apoi s-
a uitat la mine şi a spus: Te salută mama.
— Salut-o şi tu din partea mea. Apoi i-am şoptit: Treci la subiect!
A dat din cap şi a continuat:
— Auzi, mamă? Apropo de Zo, se duce cu alţi puşti din Casa Nopţii în Italia. De fapt, la
Veneţia... mai bine zis, pe o insulă de lângă Veneţia. Ştii, îi zice San Cle... nu mai ştiu cum. Acolo
unde se întruneşte Înaltul Consiliu Vampiresc. Voiam să te întreb dacă pot să merg şi eu cu ei.
Am auzit-o pe mama lui cum ridică tonul şi cu greu am izbutit să-mi reţin un zâmbet. Eram
sigură c-o să-şi iasă din minţi.
Desigur, nu ştiusem ce as păstrează mincinosul de Heath în mânecă.
— Stai un pic, mamă. Nu e mare şmecherie. E ca vara trecută, când voiam să mă duc în excursie
cu profa de spaniolă, dar n-am putut pentru că începeam antrenamentele la fotbal. Mai ştii? A
încuviinţat din cap la ce-i spunea mama lui. Da, e o chestie cu şcoala. O să fim plecaţi opt zile, exact cât ar fi durat excursia aia cu profa de spaniolă. De fapt, pun pariu că o să-mi exersez şi
spaniola, pentru că italiana şi spaniola sunt cam aceeaşi mâncare de peşte. A mai făcut o pauză, apoi
a adăugat: Da, bine, e super.
— Zice că tre' să-l întrebe pe tata, mi-a şoptit, acoperind receptorul cu mâna.
Apoi am auzit un glas mai gros pe fir şi Heath a zis:
— Salut, tată. Da, sunt bine. A aşteptat cât a vorbit tatăl lui, apoi a continuat: Da, cam asta e
ideea. E o excursie cu şcoala. Pot să-mi fac temele pe Internet. Heath a zâmbit drept ăspuns la ce
spunea tatăl lui. Serios? Se întrerup cursurile toată săptămâna viitoare pentru că a căzut curentul în
cartier? a spus şi a ridicat din sprâncene la mine. Ia uite ce bine pică excursia asta. Şi fii atent, tată,
cum mergem cu avionul privat al Casei Nopţii şi stăm pe insula vampirilor, nu mă costă nimic.
Am scrâşnit din dinţi. Nu-mi venea să cred ce uşor îşi îmbrobodea părinţii. Desigur, era adevărat
că, deşi Nancy şi Steve Luck erau oameni de treabă şi nişte părinţi buni, habar n-aveau de
şmecheriile adolescenţilor. Pe bune. Heath băuse ani de zile şi ei nici nu remarcaseră, nici măcar
atunci când venise acasă duhnind a vomă şi a bere. Îhh!
— Demenţial, tată! Mersi mult de tot! Când l-am văzut pe Heath atât de exuberant am lăsat baltă
haosul din mintea mea m-am concentrat din nou asupra lui. Da, vă sun în fiecare zi. S-a oprit cât a
mai spus tatăl lui ceva. Aaa, era să uit. Păi, cât timp Zo şi restul puştilor se pregătesc, dau o fugă
până acasă să-mi iau paşaportul şi ceva haine. Da' zi-i lu' mama că nu putem să luăm decât un
rucsac cu lucruri fiecare, deci să nu se pună ca lumea pe făcut bagaje. Bine, ne vedem acasă! Pa! Cu
un zâmbet larg, demn de un şcolar care tocmai căpătase încă o cutie cu lapte cu ciocolată în pauza
de masă, a închis.
— Bine lucrat, a spus Stevie Rae.
— Uitasem de excursia aia cu profa de spaniolă, am intervenit eu.
— Eu nu. Se pare că tre' să dau o fugă până acasă să-mi iau paşaportul şi lucrurile. Ne vedem la
aeroport. Să nu plecaţi fără mine! M-a sărutat repede, şi-a înşfăcat haina şi a dat buzna afară din
cameră, de parcă ar fi vrut s-o şteargă înainte să apuc să-i spun o dată pentru totdeauna că,
indiferent cum reuşise să-i îmbrobodească pe ai lui, în niciun caz nu avea să mă însoţească.
— Chiar îl iei cu tine? a întrebat Stevie Rae.
— Mda, am spus apatică. Aşa cred.
— Păi, mă bucur. Nu vreau să fiu răutăcioasă, dar eu cred că e o idee bună pentru faza cu
sângele.
— Faza cu sângele?
— Z, e fiinţa umană de care eşti Impregnată. Sângele lui îţi prinde bine de tot. Te bagi într-o
situaţie dificilă, o să te confrunţi cu Kalona, cu Neferet şi cu Înaltul Consiliu, aşa că s-ar putea să ai
nevoie de sânge.
— Mda, presupun că ai dreptate.
— Bine, Z. Şi acu' ia spune, ce naiba se petrece?
— Ce vrei să spui? am întrebat în timp ce o priveam nedumerită.
— Vreau să spun că te porţi ca o zombi. Ia zi-mi de visul ăla „ciudat” din care te-ai trezit.
— Credeam că dormi.
— Mă prefăceam, în cazul în care te-apucai să te giugiuleşti cu Heath.
— Cu tine în cameră? Ce scârbos, am spus.
— E adevărat, dar totuşi încercam să fiu politicoasă.
— Dumnezeule! Chiar e scârbos. Pe bune, n-aş face aşa ceva.
— Iar eu pe bune că nu te las să schimbi subiectul. Te-am întrebat de vis. Zi.
Am oftat. Stevie Rae era cea mai bună prietenă a mea şi chiar trebuia să vorbesc cu ea despre
asta.
— L-am visat pe Kalona, mi-a scăpat.
— Ţi-a apărut în vis deşi ai dormit cu Heath?
— Nu, nu mi-a apărut în vis, am răspuns eu sincer, deşi cam evaziv. A fost mai degrabă o viziune
decât un vis.
— O viziune despre ce?
— Despre trecutul lui. De demult. Dinainte de cădere.
— Ce cădere?
Am tras adânc aer în piept şi i-am spus adevărul.
— De pe tărâmul lui Nyx. Mai demult a fost războinicul ei.
— Dumnezeeeule! a exclamat şi s-a aşezat pe pat. Eşti sigură?
— Da... Nu... Habar n-am! Părea real, dar nu sunt sigură. Nu ştiu cum aş putea fi sigură. Apoi mi
s-a tăiat răsuflarea. O, nu!
— Ce e?
— În amintirea A-yei, a spus că nu era menirea lui să umble pe acest pământ. Am înghiţit în sec
şi mi-am împreunat mâinile ca să le opresc din tremurat. Şi a zis că e războinicul ei.
— Hmm... adică ea ştia că fusese războinicul lui Nyx înainte de cădere?
— Sfântă zeiţă, riu ştiu ce să mai cred. Dar, de fapt, ştiam, în sufletul meu, ştiam că A-ya
încercase să-l aline pe Kalona, vorbindu-i despre ceva familiar lui. Fusese războinic pe vremuri şi
probabil că ar fi vrut să redevină unul.
— Poate ar trebui să vorbeşti cu Lenobia despre..., a dat Stevie Rae să spună.
— Nu! Stevie Rae, promite-mi că nu sufli o vorbă nimănui. Ei ştiu deja că am avut o amintire în
care A-ya era cu Kalona. Dacă la asta se mai adaugă şi viziunile Afroditei, s-ar speria şi ar crede că
o să înnebunesc brusc şi o să mă duc iar la el... iar chestia asta nu o să se întâmple, am spus eu cu
convingere şi chiar vorbisem serios.
Simţeam că mă ia cu rău de la stomac, dar nu conta. Nu puteam fi cu Kalona. După cum îi
spusesem şi lui, era imposibil.
Dar nu trebuia să-mi fac griji că Stevie Rae avea să mă pârască. Dădea din cap la mine şi mă
privea plină de înţelegere.
— Vrei să îţi dai singură seama cum e tipul, aşa e?
— Mda. Pare o tâmpenie, nu?
— Nu, a spus ea hotărâtă. Uneori chiar nu e treaba nimănui altcuiva. Şi unele lucruri care par cu
totul imposibile, până la urmă, se dovedesc a fi altfel de cum ne-am fi aşteptat.
— Crezi?
— Sper, a spus ea serioasă. Mi s-a părut că ar mai fi vrut să spună ceva, dar a fost întreruptă de o
bătaie în uşă şi de glasul Afroditei care ne-a strigat:
— Vreţi să vă grăbiţi, totuşi, un pic? Toată lumea e deja la masă şi trebuie să prindem avionul.
— Suntem gata, i-a răspuns şi Stevie Rae, apoi mi-a aruncat rucsacul. Cred că ar trebui să-ţi
urmezi instinctul, cum ne-a învăţat Nyx. Da, ai mai dat cu bâta în baltă până acum şi nici eu nu sunt
mai brează. Dar amândouă am ales fără rezerve să fim de partea zeiţei, şi asta contează în final.
Am dat din cap şi am simţit dintr-odată că-mi vine greu să vorbesc.
Stevie Rae m-a luat în braţe şi mi-a spus:
— O să procedezi cum trebuie, ştiu eu sigur.
Am râs, dar a sunat mai degrabă a suspin şi am spus:
— Mda, dar după câte rateuri?
Mi-a zâmbit.
— Cam asta e ideea în viaţă, să mai dai şi rateuri. Şi încep să cred că nici n-ar mai fi aşa de
interesantă dacă am fi perfecţi.
— N-aş zice nu la un pic de plictiseală în momentul de faţă, am spus.
Râdeam când am ieşit pe hol şi ne-am dus la Afrodita, care părea ofticată. Am remarcat că
„rucsacul” ei era un troller Betsey Johnson, atât de plin, încât îi punea la grele încercări cusăturile
şic.
— Asta se cheamă să trişezi, am spus şi am arătat spre gean ta ei.
— Ba nu trişez, improvizez.
— Drăguţă geantă. Mor după Betsey Johnson.
— Tu eşti prea de la ţară pentru Betsey, a spus Afrodita.
— Ba nu, a replicat Stevie Rae.
— Ba da, a insistat Afrodita, apoi şi-a lansat argumentele. Dovada de ţărănism numărul unu: blugii ăia oribili. Pe bune, blugi Roper porţi tu? Te-aş descrie în două cuvinte: de-păşită!
— Nu-mi spune că tocmai te-ai luat de blugii mei Roper...
Le-am lăsat să se dondănească în timp ce le urmam spre cantină. De fapt, abia dacă le auzeam,
pentru că mintea-mi zbura la mii de kilometri distanţă, pe un acoperiş din vis.
*
Cantina era aglomerată, dar, în mod ciudat, mi se părea prea liniştită, în timp ce Afrodita, Stevie
Rae şi cu mine ne-am alăturat gemenelor, lui Jack şi lui Damien, care deja înfulecau costiţă afumată
şi ouă. Cum era de aşteptat, îmi atrăgeam o grămadă de priviri ucigătoare, mai ales dinspre
separeurile înţesate de fete.
— Ignoră-le pe invidioasele astea, m-a sfătuit Afrodita.
— Ce ciudat cum încă mai reuşeşte să se joace Kalona cu minţile lor, a remarcat Stevie Rae în
timp ce ne umpleam farfuriile şi tot aruncam priviri peste umăr la sala destul de tăcută, ba chiar
mohorâtă.
— Şi pentru ei e o alegere, m-am trezit vorbind.
— Adică? s-a interesat Stevie Rae.
Am muşcat cu poftă dintr-un ou şi am spus:
— Mă refer la puşti. Am făcut o pauză şi am agitat furculiţa spre restul sălii, ca să-mi subliniez
afirmaţia. Aceia care se uită urât la noi şi se poartă aşa de oribil aleg să fie în felul ăsta. Mă rog,
Kalona a început, dar fiecare îşi alege calea.
Atunci Stevie Rae a spus, cu un glas blând, înţelegător, dar nu mai puţin hotărât:
— Se poate să fie adevărat, Z, dar nu uita că tot ce s-a întâmplat a fost din cauza lui, adică a lui şi
a lui Neferet.
— Oricum ar fi, Kalona e un mare nemernic, iar Zoey trebuie să termine cu el o dată pentru
totdeauna, a spus Afrodita.
Dintr-odată, ouăle din farfuria mea păreau mai puţin gustoase.
Stăteam cu toţii îngrămădiţi în separeu, mâncam şi încercam să ne prefacem că ceilalţi nu ne
ucideau din priviri, când a venit şi Stark. Părea obosit şi, când privirile ni s-au întâlnit, am citit în
ochii lui aceeaşi îngrijorare pe care o trădase şi Kalona când vorbise despre Nyx. „Stark crede că
mi-a înşe lat aşteptările.”
I-am zâmbit, dornică să-i alung îngrijorarea de pe chip.
— Salut, am spus încet.
— Salut, mi-a răspuns el.
Apoi ne-am dat seama seama că toţi cei de la masa noastră, împreună cu restul sălii, se uitau la
noi şi ne ascultau. Stark şi-a dres vocea, şi-a tras un scaun, a coborât glasul şi a spus:
— Darius şi Lenobia sunt deja la aeroport. Vă duc eu cu Hummerul. Şi-a rotit privirea împrejur
şi am văzut că încordarea de pe chip i s-a mai risipit. Bănuiesc că l-ai trimis pe Heath acasă, nu?
— Să-şi ia paşaportul, a anunţat Stevie Rae.
Fireşte, asta a stârnit o oarecare agitaţie la masa noastră. Am oftat şi am aşteptat să se liniştească
spiritele. Când în sfârşit au tăcut cu toţii, am spus:
— Da, Heath vine cu noi. Am încheiat povestea.
Afrodita a ridicat din sprâncenele blonde şi a spus:
— Mda, presupun că are logică să iei cu tine punga de sânge ambulantă. Până şi arcaşul cu faţă
rea trebuie să fie de acord cu chestia asta.
— Am spus că am încheiat povestea, cu alte cuvinte, n-am de gând să vorbesc despre asta. Şi nu-
i mai zice lui Heath pungă de sânge ambulantă.
— Nu e politicos, a spus Stevie Rae.
— Nu mă mai tot muşca de fund, a replicat Afrodita, iar gemenele s-au pus instantaneu pe
chicotit.
— Stevie Rae nu vine cu noi, am spus eu întrerupând hlizeala gemenelor. Asta înseamnă că,
atunci când formăm cercul, Afrodita o să reprezinte spiritul.
Gemenele au tăcut chitic şi toată lumea a căscat ochii la Stevie Rae.
— E posibil să nu poată fi salvaţi, a spus Damien solemn.
— Ştiu, dar eu mai încerc o dată.
— Auzi, fă-mi o favoare, a spus Afrodita. Vrei să ai grijă să nu dai colţu' pe-acolo? Din nou. Pun
pariu că ar fi tare neplăcut pentru mine.
— Nu dau colţu', a asigurat-o Stevie Rae.
— Promite-mi că nu te duci singură, a spus Jack.
— Da, trebuie să promiţi, i-a dat Stark dreptate.
Eu nu am spus nimic. Nu mai eram aşa de înfumurată încât să cred că sunt singura care ştie cum
trebuie procedat.
Din fericire, tăcerea mea a trecut neobservată, pentru că, tocmai atunci, novicii cu semiluni roşii
şi-au făcut apariţia şi toată lumea din cantină, care până atunci căscase gura la noi, a început să se
holbeze la ei şi să şuşotească.
— Mă duc să văd dacă e totul în regulă, a spus Stevie Rae. S-a ridicat, apoi ne-a zâmbit. Haideţi,
grăbiţi-vă şi rezolvaţi problema aia acolo, ca să vă întoarceţi cât mai repede acasă. M-a strâns în
braţe şi mi-a şoptit: Fii fără grijă, o să faci ce trebuie.
— Şi tu, i-am şoptit.
Apoi s-a îndepărtat de mine şi am privit-o ocupându-se de novicii cu semiluni roşii, care ne-au
făcut cu mâna în timp ce stăteau la coadă. Stevie Rae se purta aşa de normal şi vorbea cu novicii ei
de parcă aceştia n-ar fi intrat în cantină pentru prima oară de când muriseră. Prin urmare, puştii au
început imediat să se relaxeze şi să ignore privirile şi şoaptele.
— E un bun lider, am gândit cu voce tare.
— Sper ca asta să nu-i atragă probleme, a spus Afrodita. Mi-am luat privirea de la Stevie Rae şi
m-am uitat la Afrodita, care a ridicat din umeri. Unii oameni, mai ales ăia răi, morţi şi apoi înviaţi,
sunt rebeli.
— O să facă ce trebuie, am repetat cuvintele lui Stevie Rae.
— Da, dar ei? a întrebat Afrodita.
Nu aveam replică la asta, aşa că m-am apucat să mănânc, fără poftă, din ouă.
— Sunteţi gata? a întrebat Stark într-un final.
— Eu da, am spus.
Toată lumea a dat din cap aprobator, ne-am luat rucsacurile şi am pornit spre uşă. Stark şi cu
mine încheiam coloana.
— Salut, Zoey, m-a oprit în loc glasul lui Erik. Stark a rămas lângă mine, fixându-1 cu privirea
pe fostul meu prieten.
— Salut, Erik, am spus eu, cu prudenţă.
— Succes, mi-a urat el.
— Mersi. Am fost plăcut surprinsă să-i văd expresia neutră şi să constat absenţa lipitorii ăleia de
Venus. Rămâi la şcoală să predai iarăşi artă teatrală?
— Mda, dar numai până găsesc un nou profesor. Aşa că, dacă nu mai sunt aici când te întorci,
voiam să-ţi spun, ăăă... S-a uitat mai întâi la Stark, apoi la mine şi în cele din urmă a încheiat:
succes!
— Bine. Mersi încă o dată.
A dat din cap şi a ieşit repede din cantină înaintea noastră, mergând, am presupus eu, spre sala de
mese a profilor.
— Hm. Ciudat, dar drăguţ din partea lui.
— Joacă prea mult teatru, a spus Stark în timp ce îmi ţinea uşa deschisă.
— Mda, aşa e, dar eu tot mă bucur că a spus ceva drăguţ înainte să plecăm. Nu pot să sufăr
momentele jenante cu foştii prieteni.
— Un motiv în plus să te bucuri că, teoretic, nu sunt prietenul tău, a spus Stark.
Restul găştii era la câţiva metri înaintea noastră, aşa că am rămas o vreme singuri. În timpul ăsta
încercam să îmi dau seama dacă Stark fusese sau nu nesuferit cu comentariul ăla cum că el nu e
prietenul meu, când deodată m-a întrebat:
— A fost totul în regulă noaptea trecută? M-ai trezit o dată.
— A fost bine.
A ezitat, apoi a spus:
— Nu l-ai mai muşcat pe Heath.
Nu fusese o întrebare, dar am răspuns oricum, deşi glasul mi-a sunat mai tăios decât voisem.
— Nu. Mă simţeam bine, aşa că n-a fost nevoie.
— Dar dacă o faci, să ştii că înţeleg, a spus.
— Am putea să nu vorbim despre asta acum?
— Da, bine.
Am mai mers câţiva metri şi când aproape ajunseserăm în parcare, a încetinit pasul ca să mai
rămânem un pic singuri.
— Eşti supărată pe mine? a întrebat.
— De ce aş fi supărată pe tine?
A ridicat din umeri.
— Păi, mai întâi e faza cu viziunile Afroditei. A văzut că ai necazuri. Mari. Iar pe mine fie mă
vede şi nu fac nimic, fie nu mă vede deloc. Iar acum mai vine şi Heath cu noi în Italia..., a spus, iar
în glasul lui se simţea frustrarea.
— Stark, viziunea Afroditei se poate schimba. S-a mai întâmplat de câteva ori. O dată chiar în
cazul meu. O s-o schimbăm şi pe aia în care mă înec. De fapt, probabil că tu o s-o schimbi. Nu o să
laşi să mi se întâmple nimic rău.
— Chiar dacă am o problemă cu statul în soare?
Am înţeles pe loc de ce îl supăra aşa de tare ameninţarea care mă pândea. Simţea că poate n-o să
reuşească să fie alături de mine când aveam nevoie de el.
— O să îţi dai tu seama cum să faci ca să fiu în siguranţă, chiar dacă n-ai să poţi fi propriu-zis
lângă mine atunci.
— Tu chiar crezi asta?
— Din toată inima, am spus sincer. Nu există niciun alt vampir pe care să mi-1 doresc vreodată
ca războinic. Am încredere în tine. Mereu.
Lui Stark părea să i se fi luat o piatră de pe inimă.
— Mă bucur că spui asta.
M-am oprit şi m-am întors cu faţa la el.
— Ţi-aş fi spus mai devreme, dar credeam că ştii deja.
— Cred că ştiam. Aici, a spus Stark şi şi-a dus mâna la inimă. Dar trebuiau să audă şi urechile
mele.
M-am apropiat de el şi mi-am lipit faţa de gâtul lui.
— Am încredere în tine. Mereu, am repetat.
— Mulţumesc, domniţa mea, a şoptit, iar braţele lui puternice m-au tras aproape de el.
M-am dat înapoi şi i-am zâmbit. Dintr-odată, Kalona părea foarte departe, pentru că prezenţa lui
Stark în prezent era mult prea puternică.
— Le dăm noi de cap, şi în tot timpul ăsta o să fim împreună, un războinic şi domniţa lui.
— Asta vreau şi eu, a spus el cu tărie. Iar restul să se ducă naibii.
— Exact. Restul să se ducă naibii, am spus şi am refuzat să mă gândesc la Kalona, marele şi
înfiorătorul semn de întrebare. Stark era certitudinea mea. L-am apucat de mână, l-am tras după
mine... mereu cu mine... spre Hummer şi am spus: hai, războinice, hai în Italia.