Tentația 6

Zoey

Când am aterizat pe aeroportul din Veneţia, mă trezisem abia de o milisecundă. Jur că dormisem
tot drumul, şi în singurul vis pe care îl avusesem eram eu şi un castor uriaş dintr-o reclamă la
somnifere. Jucam scrabble (deşi eu în realitate nu joc), iar eu câştigam de la el cam enşpe mii de
perechi de încălţări de marcă (iar el, săracul, nici măcar n-are picioare). Fusese ciudat visul, dar
nevinovat, şi dormisem ca un copil în vacanţa de vară.
Toţi ceilalţi îşi ştergeau lacrimile şi îşi suflau nasul.
— Ce naiba au păţit cu toţii? l-am întrebat pe Stark în timp ce avionul rula spre poarta noastră.
În timpul zborului se mutase pe locul de vizavi.
A făcut un semn din cap spre cei din spatele nostru, inclusiv spre Heath, care avea ochii cami
înceţoşaţi.
— Tocmai s-au uitat la Milk. Dacă n-au plâns cu toţii ca nişte bebeluşi!
— Să ştii că e un film super. Şi mai e şi trist rău, am spus.
— Mda, l-am văzut când a apărut, dar eu am vrut să-mi menţin calmul tipic masculin, aşa că am
venit aici să citesc. A ridicat din poală cartea, intitulată Sezonul eşecului şi scrisă de un tip pe nume
Pat Conroy.
— Tu chiar citeşti, nu?
— Dap. Chiar citesc.
— Sezonul eşecului? Cum se face că a scris despre aşa ceva?
— Chiar vrei să ştii?
— Da, cum să nu? am răspuns.
— A scris cartea asta ca să demonstreze că suferinţa poate fi o sursă de putere.
— Hm, am făcut, cu un aer teribil de inteligent şi de erudit.
— E scriitorul meu preferat, a spus Stark, uşor timid.
— O să-l caut şi eu.
— Nu scrie chick lit, a spus Stark.
— Nu-mi veni cu stereotipuri din astea, m-am pornit şi tocmai mă pregăteam să mă lansez într-o
prelegere pe tema concepţiei misogine (cuvânt pe care îl învăţasem de la Damien în timp ce citeam
Litera stacojie la ora de literatură) conform căreia romanele masculine sunt pentru băieţi, iar alea
înzorzonate, inutile şi lipsite de substanţă sunt pentru fete, dar, chiar atunci, avionul s-a zgâlţâit
uşor, apoi s-a oprit.
Ne-am uitat unii la alţii, nedumeriţi, dar în cel mult o secundă, uşa carlingii s-a deschis, iar
copilotul vampir, o femeie, a ieşit zâmbind.
— Bun venit la Veneţia, ne-a urat ea. Ştiu că cel puţin unul dintre voi are nevoi speciale, aşa că
am oprit direct în hangarul nostru privat. Le-am auzit pe gemene râzând pe înfundate de Stark că are
nevoi speciale, dar nici nu le-am băgat în seamă. Vă aşteaptă Erce. Ea vă va însoţi pe insula San
Clemente. Aveţi grijă să vă luaţi toate bagajele de mână şi fiţi binecuvântaţi. Apoi a pornit spre uşa
din faţă şi, după ce a răsucit de câteva mânere, a deschis uşa avionului. S-au auzit nişte zgomote,
apoi a spus: Puteţi coborî.
— Lasă-mă pe mine prima, i-am spus lui Stark, care era deja în picioare, cu cartea în rucsac şi cu
rucsacul pe umăr. Vreau să mă asigur că nu e soare ca să te prăjeşti.
Stark se pregătea să mă contrazică, dar Darius a trecut pe lângă amândoi şi ne-a aruncat scurt:
— Rămâneţi aici. Vă spun eu dacă e sigur.
— Acum face pe războinicul, a spus Afrodita, care o luase pe culoar înaintea tuturor, cu trollerul
ei Betsey Johnson. Îmi place când musteşte de testosteron, dar aş prefera să văd că-şi aduce aminte
să-mi care şi mie bagajul.
— Trebuie să aibă mâinile libere în cazul în care ar fi nevoie să te apere, i-a spus Stark, lăsând să
se subînţeleagă partea cu „fraiero” din propoziţie.
Afrodita a făcut ochii mici la el, dar Darius a intrat înapoi în avion.
— E totul în regulă.
Aşa că am pomit-o ca oile, pe culoar, spre uşă.
Femeia vampir care stătea în dreptul scării avionului era înaltă, avea un aer princiar şi îmi
amintea categoric de profa de echitaţie, cu toate că era tot atât de brunetă pe cât era Lenobia de
blondă. Erce emana acelaşi calm ca Lenobia. Am tras concluzia că trebuie să aibă legătură cu
afinitatea lor faţă de cai. Sunt calme şi înţelepte deoarece caii, cele mai mişto animale din lume,
după pisici, îi aleg pe oamenii inteligenţi şi care inspiră linişte.
— Eu sunt Erce. Bucuroasă de întâlnire, Zoey. Ochii ei negri m-au reperat imediat, deşi coboram
pe scări în urma lui Stark şi a lui Darius.
— Bucuroasă de întâlnire, i-am spus şi eu.
Apoi privirea l-a pornit spre Stark. Când i-a văzut desenul roşu cu săgeţile sofisticate ce se
întindeau de o parte şi de alta a semilunii de pe frunte, a făcut ochii mari.
— El e Stark, am spus, pentru că simţeam nevoia să destram liniştea care devenise jenantă.
— Bucuroasă de întâlnire, Stark, a spus ea.
— Bucuros de întâlnire, i-a răspuns el automat, deşi cu un aer stânjenit.
Înţelegeam ce simte, însă eu una începeam să mă obişnuiesc cu vampirii şi novicii care căscau
gura la desenele mele ciudate.
— Stark, m-am asigurat că vaporul nostru are perdelele trase şi geamuri fumurii, deşi peste o oră
deja apune soarele şi a tot nins astăzi cu întreruperi, aşa că fărâma de soare care se mai vede e
oricum foarte slab.
Avea glasul melodios şi aşa de plăcut auzului încât mi-a luat ceva timp să mă concentrez la ce
spunea.
— Vapor? am întrebat. Şi cum ajunge el până la vapor?
— Păi e chiar acolo, Zo. Heath, care se bălăngănea pe scări cu picioarele în aer şi ţinându-se cu
mâinile de balustrada rece şi lucioasă, a dat din cap spre marginea hangarului. În laterala clădirii era
un intrând în podea, creându-se astfel un doc mare, dreptunghiular, cu o uşă largă care îmi amintea
de un garaj închis la un capăt. În capătul celălalt se afla un vapor negru din lemn, lustruit. Partea de
deasupra era din sticlă, şi acolo stăteau doi vampiri înalţi, la panoul de comandă. În spatele lor se
zăreau nişte scări lucioase de lemn, care coborau spre zona pentru pasageri, am presupus eu. Spun
că am presupus pentru că, deşi de-a lungul vaporului se vedeau mai multe ferestre, acestea erau,
într-adevăr, complet acoperite.
— Dacă soarele e în nori, îl suport, a spus Stark.
— Aşadar e adevărat că lumina soarelui nu este doar neplăcută, ci poate efectiv să te ardă? I-am
simţit curiozitatea din glas, dar nu păruse insistentă sau isterizată - ceva de genul „vai de mine, ce
ciudat eşti!” -, ci păruse sincer îngrijorată.
— Soarele puternic poate să îmi cauzeze moartea, a spus Stark fără ocolişuri. Când e la apus sau
nu bate direct pe mine, poate fi undeva între foarte periculos şi neplăcut.
— Interesant, a meditat ea.
— E un mod de a privi lucrurile. Eu, unul, cred că este ener vant şi incomod, a spus Stark.
— Avem timp de cumpărături înainte de întrunirea înaltului Consiliu? a întrebat Afrodita.
— A, tu trebuie să fii Afrodita.
— Da, mă rog, bucuroasă de întâlnire. Deci, putem să mergem la cumpărături?
— Mă tem că nu veţi avea timp. Durează o jumătate de oră până ajungem pe insulă, apoi vă ajut
să vă instalaţi şi, lucrul cel mai important, vă pun la curent cu regulile Înaltului Consiliu. De fapt,
trebuie să plecăm imediat, a spus şi ne-a condus spre vapor.
— Mă lasă şi pe mine să vorbesc sau nu sunt destul de bună acum, că sunt doar o fiinţă umană? a
întrebat Afrodita.
— Regula cu privire la fiinţele umane nu presupune că acestea nu ar fi destul de bune încât să ia
cuvântul Înaintea Consiliului, a explicat Erce în timp ce părăseam partea aceea a hangarului care
semăna cu un debarcader, urcam în vapor şi coboram în cabina întunecoasă şi luxoasă. De mult
timp, consorţii au voie să fie prezenţi în Sala de Consiliu, datorită importanţei pe care o au pentru
vampirii lor. S-a oprit şi i-a zâmbit lui Heath, care se vedea de la două poştă că era uman. Însă nu au
voie să vorbească înaintea Înaltului Consiliu pentru că nu au un cuvânt de spus în politica şi în problemele vampireşti.
Heath a oftat teatral, s-a înghesuit în mine şi, ignorându-l pe Stark care stătea de cealaltă parte a
mea, şi-a trecut braţul pe după umerii mei, cu un gest posesiv.
— Îţi trag un cot de nu te vezi dacă nu iei mâna şi nu te porţi cum trebuie, i-am şoptit.
Heath mi-a zâmbit vinovat şi şi-a retras mâna, deşi nu s-a dezlipit de mine.
— Asta înseamnă că pot să asist la întrunirea Consiliului, dar trebuie să-mi ţin gura la fel ca
donatorul ăsta de sânge? a întrebat Afrodita.
— În cazul tău s-a făcut o excepţie. Poţi să asişti şi poţi să iei cuvântul, dar va trebui să te supui
tuturor celorlalte reguli ale Consiliului.
— Adică să nu mă duc acum la cumpărături, a conchis Afrodita.
— Exact, a încuviinţat Erce.
Eram impresionată de răbdarea ei. Probabil că Lenobia deja ar fi muştruluit-o bine pe Afrodita
pentru tupeul de care dădea dovadă.
— Şi putem să venim şi noi ceilalţi la întrunire? A, salut şi bucuros de întâlnire, eu sunt Jack, a
spus el.
— Sunteţi cu toţii invitaţi.
— Şi Neferet şi Kalona? Sunt şi ei acolo? am întrebat.
— Da, deşi acum Neferet pretinde că este întruchiparea lui Nyx, iar Kalona spune că, de fapt,
numele lui este Erebus.
— Minte, am intervenit.
Erce a zâmbit posomorâtă.
— Mică şi ciudată novice, exact ăsta este motivul pentru care te afli aici.
Nu am mai vorbit aproape nimic altceva pe toată durata călătoriei. Motorul se pornise, era
zgomot şi o atmosferă confuză pe vaporul cu ferestrele acoperite. Se hurducăia din greu, iar unica
mea grijă era să nu-mi dau maţele afară.
Când viteza s-a mai redus, s-au mai potolit şi hurducăielile şi zdruncinăturile, semn că
ajunseserăm pe insulă, a răzbătut deodată până la mine glasul lui Darius, acoperind zgomotul
motorului:
— Zoey!
El şi cu Afrodita se aşezaseră cu două rânduri mai în spate şi a trebuit să mă răsucesc pe scaun ca
să-i văd. Stark s-a întors odată cu mine şi am sărit amândoi în picioare în acelaşi timp.
— Afrodita! Ce-ai păţit? am spus şi m-am grăbit spre ea.
Îşi ţinea capul în mâini de parcă i-ar fi fost teamă că putea să-i explodeze în orice clipă. Darius
părea neajutorat. O tot atingea pe umăr, îi şoptea lucruri pe care nu le auzeam şi încerca s-o facă să-l
privească.
— Mărită zeiţă! Mă doare capul de mor. Ce dracu' mi se întâmplă?
— Are vreo viziune? a întrebat Erce, apropiindu-se prin spatele meu.
— Nu ştiu. Probabil, am spus. M-am aşezat în genunchi în faţa Afroditei şi am încercat s-o fac să
mă privească în ochi. Afrodita, sunt eu, Zoey. Spune-mi ce vezi.
— Mi-e prea cald. Cald de mor! spunea Afrodita. Era aprinsă la faţă şi asudată, deşi pe vapor era
chiar răcoare. A privit împrejur cu ochii măriţi, copleşiţi de spaimă, deşi eu bănuiam că nici nu
vedea interiorul vaporaşului de lux.
— Afrodita, spune ceva! Ce vezi?
Atunci chiar m-a privit şi mi-am dat seama că ochii îi erau limpezi, nu injectaţi cum i se întâmpla
ori de câte ori avea viziune.
— Nu văd nimic, a spus trăgând cu putere aer în piept şi făcându-şi vânt cu mâna spre faţa
transpirată. N-am nicio viziune. E vorba de Stevie Rae şi de porcăria aia de Impregnare. I se
întâmplă ceva, nasol rău de tot.