Tentația 6

Zoey

— Mersi, Heath, am spus şi mi-am înăbuşit un oftat, în timp ce el venea spre mine cu un zâmbet
imens şi-mi oferea Doritos cu brânză şi o cutie de cola.
— Z, dacă tu chiar te simţi bine, eu m-aş duce să-l găsesc pe Jack şi să mă asigur că şi Ducesa e
bine, apoi mă culc şi eu un strop, a spus Damien.
— Nicio problemă, am răspuns iute, ca să nu se apuce Damien să-i pomenească ceva lui Heath
de amintirea mea cu A-ya.
— Unde e Erik? l-a întrebat Stevie Rae pe Heath în timp ce eu desfăceam cutia de cola cu
zgomotul de rigoare.
— E tot afară, face pe şeful.
— Aţi găsit ceva după ce am plecat eu? Dintr-odată, glasul lui Stevie Rae a devenit aşa de tăios
încât mai mulţi novici cu semiluni roşii şi-au luat privirile de la Maria şi de la familia Von Trapp
care cânta My Favorite Things.
— No, face doar pe deşteptul şi mai verifică o dată ce am verificat deja eu şi Dallas.
Când şi-a auzit numele pomenit, Dallas, care stătea în faţa televizorului, şi-a înălţat privirea.
— Totul e în regulă afară, Stevie Rae.
Stevie Rae i-a făcut semn lui Dallas să vină, şi el a pornit iute spre noi. Şi-a coborât glasul şi i-a
spus:
— Hai, zi!
— Ţi-am mai spus o dată afară, înainte să vii încoace, s-a mirat Dallas, iar privirea i-a rătăcit din
nou spre ecranul televizorului, spre poneii bejulii... şi ştrudelul crocant cu mere...
Dar Stevie Rae i-a dat una în braţ.
— Vrei să fii atent? Acum nu mai sunt afară, sunt aici. Aşa că mai zi-mi o dată.
Dallas a oftat, i-a oferit întreaga lui atenţie şi i-a zâmbit drăguţ şi indulgent.
— Bine, bine, dar numai pentru că m-ai rugat atât de frumos.
Stevie Rae s-a încruntat la el.
— Erik, Johnny B, Heath - a spus şi a dat din cap spre Heath - şi cu mine am căutat aşa cum ne-
ai spus, chestie deloc distractivă, pentru că alunecă rău şi e frig ca naiba. A făcut o pauză. Stevie
Rae s-a holbat la el în linişte până ce a continuat: în orice caz, după cum ştii deja, noi făceam
chestia asta în timp ce tu căutai pe lângă strada 21. După ceva timp ne-am întâlnit cu toţii la grotă.
Atunci ţi-am spus că am dat peste cele trei cadavre la intersecţia dintre străzile Lewis şi 21. Ne-ai
spus să ne ocupăm de ele, şi apoi ai plecat. Am făcut ce ne-ai spus, după aia Heath, cu mine şi cu
Johnny B am intrat ca să ne uscăm, să mâncăm şi să ne uităm la televizor. Cred că Erik încă mai e
pe afară, caută.
— De ce? a întrebat Stevie Rae cu glas tăios.
Dallas a ridicat din umeri.
— Poate că e cum a spus Heath. Tipul face pe deşteptul.
— Cadavre? a intervenit măicuţa Maria Angela.
Dallas a încuviinţat din cap.
— Mda, am dat peste trei Imitatori de Corbi morţi. I-a îm puşcat Darius, pentru că aveau găuri
de gloanţe în ei.
Măicuţa Maria Angela şi-a coborât glasul.
— Şi ce-ai făcut cu mortăciunile?
— Le-am aruncat la gunoi, în spatele mănăstirii, cum a spus Stevie. Rae. E frig de crapă pietrele
acolo. Nu se strică. Şi nu o să-i ridice nicio maşină de gunoi prea curând, la câtă gheaţă e. Ne-am
gândit că pot să stea acolo până vă hotărâţi ce să faceţi cu ei.
— Nu! Nu se poate! a spus călugăriţa, palidă dintr-odată.
— I-aţi aruncat la gunoi? Nu asta v-am spus eu să faceţi! mai că a ţipat Stevie Rae.
— Şşş! a intervenit Kramisha în timp ce privitorii la televizor ne aruncau nişte căutături urâte.
Măicuţa Maria Angela ne-a făcut semn să o urmăm şi am ieşit toţi cinci din subsol, am urcat scările şi am ajuns în holul mănăstirii.
— Dallas, nu pot să cred că i-ai aruncat la gunoi! l-a luat Stevie Rae în primire, imediat ce am
ajuns destul de departe de ceilalţi încât să nu ne audă.
— Şi ce te aşteptai să facem cu ei? Să le săpăm un mormânt şi să spunem şi o rugăciune? s-a
mirat Dallas, apoi s-a uitat la măicuţa Maria Angela. Îmi cer scuze, măicuţă, n-am vrut să hulesc. Ai
mei sunt catolici, să ştiţi.
— Sunt sigură, fiule, că nu ai vrut să jigneşti, a spus călugăriţa, cu glasul tremurându-i un pic.
Cadavre... nu... nu mă gândisem la cadavre.
— Nu vă faceţi griji, măicuţă, a spus Heath şi a bătut-o cu neîndemânare pe braţ. Nu trebuie să
aveţi dumneavoastră de-a face cu ei. Înţeleg ce simţiţi. Toată chestia asta cu tipul cu aripi, cu
Neferet, cu Imitatorii de Corbi, e greu să...
— Nu putem să-i lăsăm la gunoi, ce naiba! l-a întrerupt Stevie Rae pe Heath, de parcă nici nu l-
ar fi auzit. Nu e normal.
— De ce? am întrebat cu calm. Până atunci tăcusem, pentru că o studiasem pe Stevie Rae şi o
urmărisem cum se supăra din ce în ce mai tare.
Deodată Stevie Rae m-a privit în ochi fără nicio ezitare.
— Pentru că nu e normal, de-aia, a repetat.
— Erau nişte monştri, în parte nemuritori, care ar fi făcut orice să ne omoare într-o clipită dacă
le-ar fi dat ordin Kalona, am spus.
— În parte nemuritori şi în parte mai ce? m-a întrebat Stevie Rae.
M-am încruntat la ea, dar Heath a răspuns înaintea mea:
— Şi în parte pasăre?
— Nu, a răspuns Stevie Rae, fără măcar să-l privească, fixându-mă întruna pe mine. Nu sunt în
parte păsăre; asta e partea nemuritoare din ei. Sângele lor este în parte nemuritor şi în parte uman.
Uman, Zoey, auzi? Îmi pare rău pentru latura lor umană şi cred că merită ceva mai mult decât să
sfârşească la gunoi.
Privirea ei, glasul ei aveau ceva care mă deranja. Aşa că i-am spus prima chestie care mi-a trecut
prin cap:
— E nevoie de ceva mai mult decât de sânge care are din greşeală în el ceva omenesc, ca să îmi
fie milă de cineva.
Stevie Rae m-a fulgerat cu privirea şi corpul i-a fost traversat de un frison, de parcă aş fi pălmuit-
o.
— Cred că asta e diferenţa dintre noi două.
Dintr-odată am realizat că lui Stevie Rae îi era milă de Imitatorii de Corbi. Probabil că, cine ştie
cum, se vedea pe ea însăşi în ei. Murise şi apoi, printr-un „accident“, cum cred că-l putea numi ea,
revenise la viaţă, aproape fără umanitate. Apoi, tot printr-un „accident“, şi-o recăpătase. Dacă
priveam lucrurile din punctul ăsta de vedere, cred că îi părea rău pentru ei, pentru că ea ştia cum e
să fii jumătate monstru, jumătate om.
— Mă, am spus cu blândeţe, dorindu-mi să fim iar în Casa Nopţii şi să putem sta de vorbă cu
aceeaşi uşurinţă ca pe vremuri. E o mare diferenţă între un accident în urma căruia cineva s-a născut
anormal şi ceva nasol care se întâmplă după ce te-ai născut. Într-o situaţie eşti aşa cum eşti, în
cealaltă ceva a încercat să te transforme în ceva ce nu eşti.
— Ăăă? a făcut Heath.
— Cred că ce încearcă Zoey să spună e că înţelege de ce simte Stevie Rae compasiune faţă de
Imitatorii de Corbi morţi, deşi nu are nimic în comun cu ei, a spus măicuţa Maria Angela. Şi se
poate ca Zoey să aibă dreptate. Creaturile acelea sunt fiinţe ale întunericului şi, deşi şi pe mine mă
tulbură moartea lor, înţeleg că trebuiau să moară.
Stevie Rae şi-a luat privirea de la mine.
— Vă înşelaţi amândouă. Nu la asta mă refer, dar n-am de gând să mai vorbesc despre chestia
asta, a spus ea şi a luat-o pe hol, îndepărtându-se iute de noi.
— Stevie Rae, am strigat după ea.
Nici măcar nu s-a uitat înapoi la mine.
— Mă duc să-l caut pe Erik, să mă asigur că totul este în regulă afară, şi apoi îl trimit înăuntru.
Ne vedem mai târziu, a spus, s-a întors şi s-a făcut nevăzută printr-o uşă care, am presupus eu,
dădea spre ieşire, trântind-o în urma ei.
— De regulă, nu se poartă aşa, a scuzat-o Dallas.
— Am să mă rog pentru ea, a şoptit măicuţa Maria Angela.
— Nu vă faceţi griji, a spus Heath. Se întoarce imediat. Mai e puţin şi răsare soarele.
Mi-am trecut mâna peste faţă. Ar fi trebuit s-o urmez pe Stevie Rae, s-o pun la colţ şi s-o fac să-
mi spună exact care era treaba. Dar nu mai aveam chef de încă o problemă în momentul ăla. Nici
măcar nu mă gândisem la faza cu A-ya, şi amintirea asta îmi bântuia gândurile ca o taină.
— Zo, te simţi bine? Pari obosită. De fapt, e cazul tuturor, a spus Heath cu un căscat.
Am clipit şi i-am zâmbit obosită.
— Da, aşa e. Mă duc la culcare. Dar mai întâi vreau să merg iute până la Stark.
— Foarte iute, a spus măicuţa Maria Angela.
Am dat din cap şi, fără să mă uit la Heath, am spus:
— Bun, păi atunci, ne vedem peste vreo opt ore.
— Noapte bună, copilă, mi-a spus măicuţa Maria Angela, m-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit: Fii
binecuvântată şi să te aibă în pază Maica noastră.
— Mulţumesc, măicuţă, i-am şoptit şi eu şi am strâns-o tare în braţe.
Când m-am desprins de ea, spre surprinderea mea, Heath m-a luat de mână, fază la care i-am
aruncat o privire întrebătoare.
— Te conduc eu până în camera lui Stark, a spus.
Cu un sentiment de înfrângere, am ridicat din umeri şi am pornit împreună pe hol, ţinându-ne de
mână. Nu ne-am spus nimic, am mers pur şi simplu. Mâna lui Heath era caldă şi familiară şi în
curând ne-am sincronizat paşii fără nicio greutate. Tocmai începeam să mă relaxez, când Heath şi-a
dres glasul.
— Auzi, ăăă, voiam să-ţi spun că îmi pare rău pentru porcăria aia de mai devreme dintre mine şi
Erik. A fost o prostie, n-ar fi trebuit să-l las să mă enerveze, a spus Heath.
— Ai dreptate, n-ar fi trebuit, dar e cam enervant, i-am răspuns.
Heath a rânjit.
— Şi ia zi, îi dai papucii, nu?
— Heath, n-am de gând să discut cu tine despre Erik.
A rânjit şi mai tare şi mi-am dat ochii peste cap.
— Nu mă păcăleşti tu pe mine, te cunosc prea bine. Nu îţi plac tipii tiranici.
— Taci şi mergi, am spus, l-am strâns de mână şi m-a strâns şi el de mână. Avea dreptate, nu-mi
plăceau tipii tiranici, şi într-adevăr, chiar mă cunoştea bine, foarte bine.
Ajunseserăm la un cot al holului, la o fereastră mare cu un intrând şi o băncuţă cu perniţe moi,
locul perfect ca să stai şi să citeşti. Pe pervaz era o statuetă frumoasă de porţelan a Fecioarei Maria,
şi de o parte şi de alta a ei ardeau câteva lumânări. Heath şi cu mine am încetinit şi ne-am oprit
lângă fereastră.
— Ce drăguţ e, am spus uşor.
— Mda. Niciodată nu m-am uitat prea atent la Fecioara Maria, dar toate statuetele cu ea sunt
superluminate de lumânări. Crezi că are dreptate călugăriţa? E posibil ca Fecioara Maria să fie Nyx
şi Nyx să fie Fecioara Maria?
Habar n-am.
— Nu-ţi vorbeşte Nyx?
— Ba da, îmi vorbeşte din când în când, dar până acum nu a apărut în discuţie şi maică-sa lui
Iisus, am spus.
— Eu cred că ar trebui s-o întrebi data viitoare.
— Poate o întreb, am zis.
Am stat acolo, ţinându-ne de mână şi privind flăcările gălbui care se jucau pe suprafaţa statuetei
strălucitoare. Mă gândeam ce bine ar fi dacă zeiţa mi-ar face o vizită într-un moment în care nu mă
confrunt cu chestii de viaţă şi de moarte, când Heath a spus brusc:
— Şi ia zi, am auzit că Stark a jurat să fie războinicul tău.
L-am studiat cu atenţie, în căutarea unor semne de iritare sau de gelozie, dar n-am văzut în ochii
lui nimic altceva decât curiozitate.
— Da, aşa e.
— Şi mai spune câte unul că asta e o legătură aparte.
— Şi asta e adevărat, am răspuns.
— Ăsta e tipul care nu ratează ce ţinteşte cu săgeata, nu?
— Aşa e.
— Deci, faptul că e de partea ta e ca şi când ai fi prietenă cu Terminator?
Chestia asta m-a făcut să zâmbesc.
— Ei, nu e el mare ca Amold, dar cred că e o comparaţie destul de bună.
— Şi el te iubeşte?
Întrebarea lui m-a luat prin surprindere şi nu ştiam ce să spun. Cum făcea încă de la şcoala
primară, Heath părea să ştie exact ce are de spus.
— Spune-mi adevărul, atât îţi cer.
— Da, cred că mă iubeşte.
— Şi tu îl iubeşti pe el?
— Se poate, am spus fără chef. Dar asta nu schimbă ceea ce simt pentru tine.
— Şi în ce fel schimbă asta lucrurile între noi?
Era ciudat faptul că ce spunea el îmi amintea de întrebarea Afroditei, care voise să ştie în ce fel
influenţa amintirea A-yei ce era între mine şi Kalona. M-am simţit copleşită, pentru că nu aveam
răspuns la întrebarea niciunuia dintre ei şi mi-am frecat tâmpla dreaptă care îmi pulsa.
— Cred că rămânem Impregnaţi şi supăraţi.
Heath nu a spus nimic. Pur şi simplu mi-a aruncat acea privire dulce, tristă şi atât de cunoscută
mie, care spunea cât de tare îl făceam să sufere, mult mai mult decât o duzină de certuri.
Îmi rupea inima.
— Heath, îmi pare rău. Numai că..., am rămas fără glas şi am încercat din nou. În momentul ăsta
nu ştiu ce să fac în legătură cu o mulţime de lucruri.
— Ştiu eu. Heath s-a aşezat pe bancă şi a întins braţul spre mine. Vino aici, Zo.
Am clătinat din cap şi am spus:
— Heath, nu pot...
— Nu-ţi cer nimic, m-a întrerupt cu hotărâre. Îţi ofer. Vino.
Când l-am privit nedumerită, a oftat, s-a întins, m-a prins de mâini şi, uşor, mi-a tras corpul rigid,
dar docil în poală, la el în braţe. M-a îmbrăţişat, şi-a odihnit obrazul de creştetul capului meu, cum
făcea de când se înălţase mai mult decât mine, undeva prin clasa a opta. Aveam faţa lipită de
scobitura gâtului lui şi i-am inspirat mirosul. Era aroma copilăriei mele, a nopţilor lungi de vară,
când stăteam în curtea din spate lângă aparatul de ţânţari, în timp ce ascultam muzică şi vorbeam,
aroma petrecerilor de după meciuri, când mă culcuşeam în braţele lui în timp ce o mulţime de fete
(de fapt, şi de băieţi) povesteau cu entuziasm despre pasele pe care le dăduse, mireasma săruturilor
prelungi de noapte bună şi a pasiunii pe care o atrăsese după sine descoperirea iubirii. Şi am realizat
că, în timp ce inspirasem familiaritate şi siguranţă, mă şi relaxasem. Aşa că am oftat şi m-am
ghemuit la pieptul lui.
— E mai bine? a şoptit Heath.
— E mai bine, am spus. Heath, sincer, nu ştiu...
— Şş! a făcut, m-a strâns mai tare cu braţele, apoi s-a relaxat iar. Nu-ţi face griji acum din cauza
mea, a lui Erik sau a tipului ăluia nou. Acum adu-ţi aminte de noi. Adu-ţi aminte cum a fost între
noi ani de zile. Sunt alături de tine, Zo. În toată porcăria asta pe care nu prea o înţeleg, tot aici sunt.
Şi ne aparţinem unul celuilalt. Aşa-mi spune sângele meu.
— De ce? am întrebat, cuibărită încă în braţele lui. De ce eşti încă aici, dornic încă să fii cu mine,
deşi ştii despre Erik şi despre Stark?
— Pentru că te iubesc, a spus cu simplitate. Te iubesc de când mă ştiu şi am să te iubesc tot restul
vieţii.
Lacrimile mi-au pârjolit ochii şi am clipit cu putere, ca să nu plâng.
— Heath, Stark n-o să plece nicăieri şi nu ştiu ce-am să mă fac cu Erik.
— Ştiu.
Am inspirat adânc, şi când am expirat, am spus:
— Şi în adâncul meu am o legătură cu Kalona, căreia nu mă pot împotrivi.
— Dar te-ai opus şi l-ai fugărit.
— Aşa e, dar... am amintiri înrădăcinate în suflet şi trebuie să aibă legătură cu cea care am fost
într-o altă viaţă, în viaţa în care am fost cu Kalona.
În loc să mă copleşească de întrebări sau să se depărteze de mine, braţele lui s-au încleştat şi mai
tare în jurul meu.
— O să fie bine, a spus el şi părea să vorbească serios. O să-ţi dai tu seama cum trebuie să
procedezi.
— Nu prea văd cum. Nici măcar nu ştiu ce să mă fac cu tine.
— Nu e nimic de făcut cu mine. Sunt alături de tine, atâta tot, a spus, a făcut o pauză, apoi a
adăugat repede, de parcă ar fi vrut să scape de cuvintele astea: Dacă trebuie să te împart cu vampirii,
am s-o fac.
Stând încă în braţele lui, m-am întors să-l privesc în ochi.
— Heath, eşti prea gelos ca să cred că nu-i nimic dacă sunt cu alt tip.
— Nu am spus că nu-i nimic. Normal că n-o să-mi placă, dar nu vreau să nu mai fiu cu tine,
Zoey.
— E prea ciudată chestia asta, am spus.
Mi-a prins bărbia cu mâna când am încercat să-mi feresc privirea.
— Da, e ciudată. Dar adevărul e că, atâta timp cât suntem Impregnaţi, ştiu că e ceva între noi ce
nu mai are nimeni altcineva. Eu pot să-ţi dau ceva ce niciunul dintre aspiranţii ăia la titlul de
Dracula nu poate spera. Eu pot să-ţi dau ceva ce nici măcar un nemuritor nu poate spera.
L-am privit. Ochii îi străluceau de lacrimi. Părea mult prea matur pentru cei optişpe ani ai lui şi
mai că m-a speriat.
— Nu vreau să te întristez, am spus. Nu vreau să-ţi distrug viaţa.
— Atunci nu mai încerca să mă alungi. Suntem sortiţi să fim împreună.
Bine, realizez că nu era bine ce făceam, dar în loc să-i răspund şi să ne luăm la ceartă că relaţia
noastră nu putea să funcţioneze, m-am ghemuit în braţele lui şi l-am lăsat să mă strângă în braţe.
Da, recunosc, era egoist din partea mea, dar m-am pierdut în Heath şi în trecut. Era o minunăţie cum
mă ţinea în braţe. Nu încerca să se dea la mine, nu mă pipăia, nu se lipea insinuant de mine, nu avea
mâinile jucăuşe. Nici măcar nu s-a oferit să se taie ca să mă lase să-i beau sângele, chestie care ar fi
deschis automat drumul către o pasiune ce avea să ne întunece minţile. Heath m-a ţinut cu delicateţe
şi mi-a şoptit cât de mult mă iubea. Mi-a spus că totul o să fie bine şi îi simţem bătăile inimii.
Simţeam sângele delicios, ademenitor din el, atât de cald şi atât de aproape, dar în momentul ăla,
mai mult decât sângele lui Impregnat de al meu, îmi trebuia familiaritatea, trecutul nostru comun şi
forţa înţelegerii lui.
Şi ăsta a fost momentul în care Heath Luck, drăguţul meu din liceu, a devenit cu adevărat
consortul meu.