Tentația 6

Stevie Rae

Stevie Rae ştia că o să moară, de data asta pentru totdeauna, îi era teamă, chiar mai teamă decât
atunci când sângerase în braţele lui Zoey, înconjurată de prietenii ei. De data asta era altfel. De data
asta, la mijloc era un act de trădare, nu un fenomen biologic.
Durerea de cap era oribilă. A întins mâna şi şi-a pipăit cu grijă ceafa. A simţit-o plină de sânge.
Era ameţită. Ce se întâmplase? Stevie Rae a încercat să se aşeze în fund, dar a cuprins-o o ameţeală
cumplită şi, cu un geamăt, a vărsat, ţipând din cauza durerii pe care i-a pricinuit-o mişcarea. Atunci
a căzut într-o parte şi s-a rostogolit de lângă balta de vomă. În momentul acela, privirea întunecată
de lacrimi i s-a oprit asupra grilajului metalic de deasupra şi apoi asupra cerului, care se zărea
printre gratii din ce în ce mai puţin cenuşiu şi mai albastru.
Atunci a început să-şi aducă aminte, şi spaima îi tăia răsuflarea. O prinseseră acolo, iar soarele se
înălţa! Nici chiar atunci, când vedea grilajul de deasupra şi avea proaspătă în minte trădarea, Stevie
Rae nu voia să creadă aşa ceva.
A cuprins-o un nou val de greaţă şi a închis ochii, încercând să-şi recapete echilibrul. Cât timp îşi
ţinea ochii închişi, îşi putea controla ameţeala cumplită, iar gândurile au început să se limpezească.
Novicii cu semiluni roşii făcuseră lucrul acesta. Nicole ajunsese târziu la întâlnire. Nu că Stevie
Rae ar fi fost surprinsă, dar se enervase, sătulă să tot aştepte, aşa că se pregătea să părăsească
tunelurile pustii ca să se întoarcă în Casa Nopţii, când, în sfârşit, în subsol şi-au făcut apariţia Nicole
şi Starr. Râdeau şi glumeau şi se vedea că tocmai se hrăniseră, pentru că aveau obrajii încă
îmbujoraţi şi ochii lor păstrau acea sclipire roşiatică pe care le-o dădea sângele proaspăt. Stevie Rae
încercase să stea de vorbă cu ele. De fapt, încercase să le bage minţile în cap şi să le convingă să se
întoarcă cu ea în Casa Nopţii.
Cele două novice cu semiluni roşii fuseseră sarcastice şi îi argumentaseră cu motive stupide de
ce nu mergeau cu ea: „Nţ, vampirii nu ne lasă să mâncăm junkfood, iar nouă tare ne plac junkerii!“
Sau: „Un pic mai jos, pe Fifth Street, e liceul Will Rogers. Dacă vreau să mă duc la o şcoală, mă
duc acolo, după ce se lasă întunericul, ca să iau masa.“
Însă ea încercase să rămână serioasă şi să le dea motive întemeiate pentru care să se întoarcă la
şcoală, nu doar pentru că era casa lor, dar şi pentru că existau multe lucruri despre vampiri pe care
ei nu le cunoşteau, pe care nici măcar Stevie Rae nu le cunoştea. Casa Nopţii le era necesară.
Râseseră de ea, îi spuseseră că e ca o babă şi că nu-i deranja deloc să rămână în gară, mai ales
acum, că o aveau numai pentru ei.
Apoi Kurtis venise, cu paşi greoi, în subsol, cu respiraţia întretăiată şi debordând de entuziasm.
Stevie Rae îşi amintea că avusese un sentiment neplăcut din clipa în care îl văzuse. Adevărul e că
niciodată nu-i plăcuse tipul. Era un ţăran mare şi prost din nord-estul statului Oklahoma, iar în topul
valorilor lui de ţăran, femeia era cu o treaptă mai jos decât porcul.
— Îhî, l-am găsit şi l-am muşcat! a strigat cu un aer triumfător.
— De chestia aia vorbeşti? Glumeşti. Miroase aiurea, i-a spus Nicole.
— Mda, şi cum l-ai convins să stea nemişcat cât timp ai mâncat din el? a întrebat Starr.
Kurtis s-a şters la gură cu mâneca. O picătură roşie i-a pătat cămaşa, iar mirosul acesteia a ajuns
până la Stevie Rae, şocând-o complet. „Rephaim! Era sângele lui Rephaim.”
— Mai întâi l-am pocnit. Nici n-a fost greu, dacă avea aripa ruptă.
— Ce tot spui acolo? l-a apostrofat Stevie Rae pe Kurtis.
Acesta a clipit şi a privit-o cu o figură bovină. Se pregătea să-l apuce şi să-l scuture un pic, poate
chiar să-i ceară pământului să se deschidă şi să-l înghită pe dobitoc, când, în sfârşit, acesta a
răspuns:
— Vorbesc despre păsăroiul ăla. Cum le ziceţi voi? Imitatori de Corbi? A apărut unul pe-aici. L-
am alergat peste tot până-n gară. Nikki şi Starr s-au săturat să se tot joace cu el şi s-au dus la Taco
Bell să se servească cu vreun mâncău întârziat, dar eu aveam poftă de pui. Aşa că m-am ţinut după
el. A trebuit să-l înghesui pe acoperiş într-un turn d-ăla, ştiţi voi, ăla de mai încolo, departe de
copac, a spus Kurtis şi a arătat în sus şi la stânga. Da' l-am prins pân' la urmă.
— Şi avea gustul la fel de nasol ca mirosul?
Uluiala şi repulsia lui Nicole erau la fel de evidente precum curiozitatea ei.
Kurtis a ridicat din umerii săi musculoşi.
— Io, unu', mănânc orice. Sau pe oricine.
Cu toţii au izbucnit în râs. Mai puţin Stevie Rae.
— Aveţi un Imitator de Corbi pe acoperiş?
— Mda. Nici măcar nu ştiu de ce naiba a venit. Mai ales în halul în care era de lovit şi de rănit, a
spus Nicole şi a ridicat din sprâncene spre Stevie Rae. Parcă spuneai că nu e nicio problemă dacă
mergem înapoi în Casa Nopţii pen' că Neferet şi Kalona au plecat. Se pare că au mai lăsat ceva rahat
în urmă, nu? Poate că nici n-au plecat, de fapt.
— Au plecat, a spus Stevie Rae, care se îndrepta deja spre uşa subsolului. Deci nu vrea să vină
nimeni cu mine înapoi la şcoală.
Trei capete s-au clătinat în tăcere, în vreme ce ochii lor roşii îi urmăreau lui Stevie Rae orice
mişcare.
— Şi ceilalţi? Unde sunt?
Nicole a ridicat din umeri.
— Unde vrea muşchiu' lor. Când îi mai văd, o să le spun că, după părerea ta, ar fi bine să se
întoarcă la şcoală.
Kurtis s-a pus pe râs.
— Asta e tare. Haideţi să ne întoarcem toţi la şcoală! Ne iei de fraieri.
— Uitaţi care-i faza, eu trebuie să plec. Mai e un pic şi răsare soarele. Da' n-am încheiat discuţia
cu voi. Şi mai trebuie să ştiţi că e posibil să îi aduc înapoi pe ceilalţi novici cu semiluni roşii, deşi,
oficial, o să aparţinem de Casa Nopţii. Şi dacă aşa se va întâmpla, fie sunteţi de partea noastră şi vă
purtaţi cum trebuie, fie o ştergeţi.
— Ce-ar fi să facem în felul următor: tu îţi ţii novicii ăia fricoşi la şcoală, iar noi stăm aici,
pentru că acum asta e casa noastră, a spus Kurtis.
Stevie Rae s-a oprit din drumul ei spre ieşire. Şi, fără să facă nici cel mai mic efort, şi-a închipuit
că este un copac cu rădăcinile înfipte adânc în pământul minunat, incredibil. „Pământule, te rog,
vino la mine.“ în subsol, deja sub pământ şi înconjurată fiind de elementul ei, îi venea uşor să-şi
tragă puterea în tot corpul. În timp ce vorbea, pământul bubuia şi se cutremura cu toată forţa mâniei
ei.
— Mai spun o singură dată. Dacă îi aduc înapoi pe ceilalţi novici cu semiluni roşii, asta o să fie
casa noastră. Dacă vă purtaţi cum trebuie, puteţi să rămâneţi şi voi. Dacă nu, plecaţi. A bătut din
picior şi toată gara s-a cutremurat, iar din tavanul jos al subsolului s-au prăvălit bucăţi de tencuială.
Apoi Stevie Rae a tras adânc aer în piept, s-a străduit să se calmeze şi şi-a imaginat că toată energia
pe care o chemase la ea i se scurgea din corp şi intra din nou în pământ. Când a vorbit din nou,
vocea îi era normală, iar pământul nu se mai cutremura.
— Aşa că hotărâţi-vă. Mă întorc mâine-noapte. Pa.
Fără să le mai arunce o privire, Stevie Rae a ieşit în grabă din subsol, a străbătut labirintul plin de
moloz şi grilaje metalice aruncate la întâmplare peste tot pe jos, prin depou şi a luat-o spre treptele
de piatră care duceau dinspre parcare, la nivelul şinelor de cale ferată, până la nivelul străzii, unde
se afla fosta gară. Trebuia să aibă grijă în timp ce urca în grabă scările. Nu mai cădea lapoviţă, iar
cu o zi în urmă chiar se arătase soarele, dar, odată cu căderea nopţii, temperatura scăzuse şi aproape
tot ce se topise îngheţase din nou.
A ajuns la aleea circulară şi la intrarea acoperită sub care se fereau de vremea rea pasagerii. A
privit în sus, sus de tot.
Clădirea asta îţi dădea fiori, nu alta. Lui Z îi plăcea să spună că seamănă cu Gotham City, casa lui
Batman, însă lui Stevie Rae i se părea mai degrabă o combinaţie între Vânătorul de recompense şi
Amityville Horror. Nu că nu i-ar fi fost dragi tunelurile de sub clădire, dar exteriorul de piatră, cu
amestecul ciudat de Art Deco şi aspect industrial, avea ceva care o băga în sperieţi.
Desigur, în parte, sentimentul ciudat putea proveni din faptul că cerul întunecat deja căpăta
nuanţe cenuşii, odată cu ivirea zorilor. Acum că se gândea, îşi dădea seama că lucrul acesta ar fi trebuit s-o oprească. Ar fi trebuit să se întoarcă, să coboare scările, să se urce în maşina pe care o
împrumutase de la şcoală şi să se ducă în Casa Nopţii.
În schimb, îşi luase soarta în piept şi, după cum ar fi spus Z, intrase în căcălică până peste cap.
Ştia că înăuntru, în partea centrală a gării, erau nişte scări circulare care duceau la fiecare
încăpere din turn. Umblase mult în săptămânile în care locuise acolo. Dar nici de-a naibii n-avea de
gând să intre înapoi în clădire şi să rişte să fie văzută de vreun novice cu semilună roşie întârziat,
care să-i pună întrebări şi să afle adevărul.
Ca să pună în aplicare planul B, se dusese la un copac care pe vremuri fusese evident decorativ,
dar care depăşise de mult cercul de ciment, iar acum rădăcinile sale spărseseră pavajul parcării,
lăsând la vedere pământul îngheţat, ceea ce-i permisese să crească mai mare decât ar fi trebuit.
Desfrunzit fiind, Stevie Rae nu-şi dădea seama ce copac e, ştia doar că era destul de înalt încât
crengile lui să atingă acoperişul gării, în apropierea primului turn care dădea spre faţa clădirii, şi că
era destul de înalt pentru ce voia ea să facă.
Stevie Rae s-a dus repede la copac şi a sărit ca să se agaţe de creanga cea mai apropiată de ea. A
urcat pe creanga lucioasă şi golaşă, clătinându-se de-a lungul ei până la trunchiul copacului. De
acolo a început să se caţere, mulţumindu-i în gând lui Nyx pentru forţa mai mare căpătată de când
era vampir cu semilună roşie, căci, dacă ar fi fost o simplă novice obişnuită, sau chiar un vampir
obişnuit nu ar fi reuşit niciodată să urce în felul acela.
Când a ajuns cât de sus se putea, Stevie Rae s-a concentrat şi a sărit pe acoperişul clădirii. Nu şi-
a pierdut timpul uitându-se în primul turn. Dobitocul ăla spusese că Rephaim se afla în tumul cel
mai îndepărtat de copac. A traversat cu paşi sprinteni acoperişul spre capătul celălalt al clădirii, apoi
a urcat pe turn ca să privească în spaţiul circular.
Rephaim era acolo, ghemuit, nemişcat şi sângerând.
Fără să stea pe gânduri, Stevie Rae a sărit peste marginea de piatră şi s-a aruncat în patru labe în
încăpere.
Stătea ghemuit şi cu braţul teafăr şi-l ţinea pe cel rănit într-un soi de bandaj murdar. Avea pielea
de pe braţ sfâşiată, evident de unde îl muşcase Kurtis, deşi nu se deranjase să-i închidă rana, aşa că
mirosul ciudat şi urât al sângelui său inuman invadase mica încăpere. Bandajul cu care avusese
aripa imobilizată se desfăcuse şi deja arăta ca o grămadă de prosoape zdrenţuite şi pline de sânge,
care-i atârnau pe corp. Ţinea ochii închişi.
— Rephaim, mă auzi?
Când i-a auzit glasul, a deschis imediat ochii.
— Nu! a spus el chinuindu-se să se ridice. Fugi de aici. Vor să te prindă...
Atunci a simţit o durere cumplită în ceafă şi îşi amintea că o înghiţise întunericul.
— Stevie Rae, trebuie să te trezeşti. Mişcă-te.
În sfârşit a simţit mâna care o scutura de umăr şi i-a recunoscut vocea lui Rephaim. A deschis cu
grijă ochii, iar lumea nu s-a învârtit cu ea, deşi îşi simţea în cap bătăile inimii.
— Rephaim, a spus ea cu un glas gâjâit. Ce s-a întâmplat?
— S-au folosit de mine ca să te prindă, a spus el.
— Şi tu ai vrut să mă prinzi? Îi mai trecuse greaţa, dar simţea că mintea îi merge cu încetinitorul.
— Nu. Eu nu voiam decât să mă lase în pace, să mă vindec şi să mă duc înapoi la părintele meu.
Nu am avut de ales. S-a ridicat încordat şi a început să înainteze cocârjat, din cauza grilajului
metalic care forma un soi de tavan fals, jos. Haide, nu mai ai mult timp, deja răsare soarele.
Stevie Rae şi-a înălţat privirea spre cer şi a văzut nuanţele pastelate şi delicate ale zorilor care se
înfiripau, aşa de drăguţe pe vremuri. Acum însă cerul luminat o umplea de groază.
— Mărită zeiţă! Ajută-mă să mă ridic.
Rephaim a prins-o de mână şi a ridicat-o în picioare. A rămas clătinându-se lângă Imitatorul de
Corbi, care stătea aplecat. A inspirat adânc, a prins cu mâinile metalul rece al grilajului şi a împins.
Acesta a zăngănit un pic, dar aproape nici nu s-a clintit.
— Cum l-au fixat? a întrebat ea.
— Cu lanţuri. Au legat lanţuri de marginile grilajului şi le-au prins cu lacăt de ceva fixat de
acoperiş.
Stevie Rae a împins iar de grilaj. Acesta a scârţâit din nou, dar a rămas nemişcat. Era captivă pe
acoperiş şi soarele răsărea! Şi-a adunat toate forţele, a împins, a tras, agăţându-se de grilajul de
metal, încercând să-l împingă într-o parte, poate aşa ar fi reuşit să se strecoare cumva. Cu fiecare
secundă, cerul devenea din ce în ce mai strălucitor, iar pielea lui Stevie Rae fremăta ca cea a unui
cal care încearcă să alunge o muscă.
— Distruge metalul, i-a spus Rephaim pe un ton presant. Ai forţa necesară.
— Aş putea dacă aş fi sub pământ sau măcar pe pământ, a spus printre icnete, în timp ce continua
să se lupte zadarnic cu metalul care o ţinea prizonieră. Dar aici sus, într-o clădire enormă, departe
de elementul meu, nu am destulă forţă. Şi-a luat privirea de la cer şi s-a uitat în ochii stacojii ai lui
Rephaim. Cred că ar trebui să stai departe de mine. O să iau foc şi nu ştiu cât de mari o să fie
flăcările, dar oricum o să se facă destul de cald aici.
L-a privit pe Rephaim cum se dă la o parte şi, din ce în ce mai disperată, a început să se lupte din
nou cu metalul de neclintit. Degetele aproape că-i sfârâiau şi îşi muşca buzele ca să nu ţipe, să
strige, să urle...
— Uite aici. Metalul e mai ruginit şi mai subţire, mai fragil.
Stevie Rae a lăsat mâinile în jos, şi le-a dus automat la subraţ şi şi-a luat avânt spre el. A văzut
metalul ruginit şi l-a apucat cu amândouă mâinile, apoi a tras cu toată forţa. Acesta a cedat un pic,
dar mâinile începuseră să-i fumege, la fel şi încheieturile.
— O, zeiţă! a icnit ea. Nu am să reuşesc. Dă-te înapoi, Rephaim, deja încep să...
În loc să fugă de lângă ea, Rephaim s-a apropiat cât de mult a putut, întinzându-şi aripa teafără
ca să-i ofere un colţ de umbră. Apoi, cu braţul sănătos, a apucat grilajul ruginit.
— Gândeşte-te la pământ. Concentrează-te. Nu te gândi la soare şi la cer. Trage odată cu mine.
Haide!
La adăpostul aripii lui Rephaim, Stevie Rae a apucat grilajul de o parte şi de cealaltă a mâinii
acestuia. A închis ochii, nu s-a mai gândit la degetele-i arzânde şi la pielea sensibilă care o îndemna
să fugă, să fugă oriunde, să plece din soare! În schimb, s-a gândit la ţărâna răcoroasă şi întunecată
care o aştepta dedesubt, ca o mamă iubitoare, şi a tras.
Cu un declic, grilajul a cedat, lăsând o deschizătură suficient de mare încât să se strecoare o dată
un om.
Rephaim s-a dat înapoi şi i-a spus:
— Du-te! Iute!
În clipa în care aripa lui a încetat s-o mai acopere, trupul lui Stevie Rae s-a aprins şi efectiv a
început să fumege. S-a aruncat instinctiv la podea şi s-a făcut ghem, încercând să-şi acopere faţa cu
braţele.
— Nu pot! a strigat, înmărmurită de durere şi de spaimă. O să iau foc.
— O să iei foc dacă rămâi aici, a spus el.
Apoi a ieşit prin deschizătură şi s-a făcut nevăzut. O părăsise. Stevie Rae ştia că el avea dreptate.
Trebuia să plece de acolo, dar nu-şi putea învinge frica paralizantă. Era prea mare durerea. Se
simţea de parcă i-ar fi dat sângele în clocot. Exact când se gândea că nu mai suportă, o umbră mică
şi răcoroasă s-a abătut asupra ei.
— Ia-mă de mână!
Stevie Rae şi-a înălţat ochii mijiţi spre soarele necruţător. Rephaim era acolo sus, ghemuit pe
grilaj, cu aripa teafără întinsă deasupra ei, ca s-o ferească pe cât posibil de soare, şi întinzându-i
braţul sănătos.
— Haide, Stevie Rae. Mai repede!
I-a urmat glasul şi răcoarea aripii întunecate şi l-a apucat de mână. N-o putea trage singur în sus,
era prea grea, iar el nu avea decât un braţ sănătos. Aşa că a întins ea cealaltă mână, a apucat grilajul
şi s-a ridicat.
— Vino. Te apăr eu, a spus Rephaim şi şi-a desfăcut aripa.
Fără o clipă de ezitare, Stevie Rae s-a lipit de Rephaim, şi-a afundat capul în fulgii de pe pieptul
acestuia şi l-a cuprins cu braţele. El a acoperit-o cu aripa şi a ridicat-o.
— Du-mă la copac!
Şi atunci Rephaim a început să fugă împleticindu-se, şchiopătând, traversând totuşi iute
acoperişul. Dosul braţelor lui Stevie Rae era expus, la fel şi o parte din ceafă şi umeri, şi în timp ce
Imitatorul de Corbi alerga, ea începuse să ia foc. Cu un sentiment de detaşare, de parcă propriul trup
nu i-ar mai fi aparţinut, se întreba ce era zgomotul acela îngrozitor care îi răsuna în urechi. Şi-a dat
seama că e ţipătul ei de durere, de groază şi de furie.
Ajuns la marginea acoperişului, i-a strigat:
— Ţine-te bine că sar în copac. Şi Imitatorul de Corbi a sărit. Corpul i s-a prăbuşit, coborând în
spirală din cauza lipsei de echilibru, şi s-au izbit de copac.
Adrenalina a ajutat-o pe Stevie Rae să se ţină de Rephaim şi, recunoscătoare că acesta avea
corpul aşa de uşor, l-a ridicat şi s-a aşezat între el şi copac. Lipită cu spatele de coaja copacului, i-a
spus:
— Încearcă să te ţii de copac cât timp coborâm.
Şi şi-au reluat căderea, în timp ce coaja aspră a copacului îi rănea lui Stevie Rae spatele plin de
băşici şi însângerat. A închis ochii şi a căutat să simtă pământul, găsindu-l într-un final, senin,
aşteptând-o dedesubt.
— Pământule, vino la mine. Deschide-te şi apără-mă!
S-a auzit un pârâit puternic şi pământul de la baza copacului s-a crăpat la timp pentru ca Stevie
Rae şi Rephaim să alunece într-un lăcaş răcoros şi întunecos dinăuntrul lui.