Tentația 6

Zoey

După ce Afrodita mi-a servit prezicerea aia lugubră, dar probabil exactă, nu credeam că o să
reuşesc să dorm, însă epuizarea mi-a venit de hac. Am închis ochii şi atunci, pentru o clipă, am
simţit un vid binecuvântat. Însă, din nefericire, binecuvântarea nu părea să-mi facă vizite prea lungi.
*
În visul meu insula era aşa de albastră şi de frumoasă, încât mi-a luat piuitul. Stăteam pe... m-am
uitat împrejur... pe acoperişul unui castel! Un castel din ăla care părea chiar vechi, din blocuri mari
de piatră nefinisată. Acoperişul era super şi încadrat de chestiile alea de piatră puse în picioare, care
seamănă cu dinţii unui uriaş. Peste tot erau plante. Am observat chiar şi lămâi şi portocali cu
crengile grele de fructe care răspândeau un miros dulce. În mijloc era o fântână în forma unei femei
frumoase goale, cu mâinile înălţate deasupra capului, iar din mâinile ei căuş curgea apă cristalină.
Femeia de piatră îmi părea cunoscută, dar privirea îmi tot era smulsă de la superba grădină de pe
acoperiş şi atrasă de priveliştea şi mai demenţială care se întindea în jurul castelului.
Mi-am ţinut respiraţia, m-am dus spre marginea acoperişului şi m-am uitat mult, mult, mult în
jos, la marea albastră şi scânteietoare. Frumuseţea apei depăşea orice închipuire. Era de culoarea
viselor, a râsetelor şi a unui cer desăvârşit de vară. Insula era formată din munţi cu piscuri
neregulate, acoperiţi cu pini neobişnuiţi care îmi aminteau de nişte umbrele uriaşe. Castelul era
chiar în vârful celui mai înalt munte de pe insulă şi când m-am uitat în depărtare, am văzut case
elegante de vacanţă şi un orăşel drăguţ.
Totul era îmbăiat în albastrul mării, ceea ce dădea locului un aer magic. Am inhalat briza
purtătoare de miresme de sare şi portocale. Era o zi însorită, nici urmă de nor pe cer, dar în visul
meu strălucirea lui nu-mi deranja deloc ochii. Îmi plăcea la nebunie! Era un pic răcoare şi cam bătea
vântul, dar nu-mi păsa. Îmi plăcea prospeţimea brizei care îmi dezmierda pielea, n momentul ăla insula căpătase culoarea acvamarinului, dar îmi închipuiam cum avea să arate la apropierea
amurgului, când soarele nu avea să mai fie stăpânul cerului. Albastrul avea să devină mai profund,
mai întunecat, împrumutând culoarea safirului.
Am zâmbit în somn. Safir... Insula avea să împrumute culoarea desenelor mele. Mi-am dat capul
pe spate şi am deschis larg braţele, îmbrăţişând frumuseţea locului pe care îl crease imaginaţia mea
în somn.
— Se pare că nu pot să scap de tine nici chiar când fug, a spus Kalona.
Era în spatele meu. Glasul lui mi s-a târât pe pielea de pe spate, pe umeri şi mi-a împresurat
trupul. Mi-am lăsat braţele să-mi cadă uşor pe lângă corp, dar nu m-am întors.
— Tu eşti ăla care vine pe furiş în visele oamenilor, nu eu, am spus, bucuroasă că păream calmă
şi superstăpână pe mine.
— Deci încă nu vrei să recunoşti că eşti atrasă de mine? a zis el cu un glas adânc, seducător.
— Uite ce e, nu am încercat să dau de tine. Tot ce am vrut eu când am închis ochii a fost să
dorm, am spus aproape instantaneu, evitându-i întrebarea şi străduindu-mă să nu retrăiesc ultima
amintire cu glasul şi braţele lui în jurul meu.
— E limpede că dormi singură. Dacă ai fi cu cineva, mi-ar fi mult mai dificil să te ating.
Mi-am înăbuşit dorinţa nedesluşită pe care mi-o inspira glasul lui şi am pus deoparte informaţia
asta: era cu adevărat mai complicat să ajungă la mine dacă dormeam cu cineva, exact cum îmi
spusese Stark noaptea trecută.
— Nu e treaba ta, am replicat.
— Ai dreptate. Nu mă preocupă câtuşi de puţin niciunul dintre puii aceia de om care roiesc în
jurul tău, dornici să se bucure de prezenţa ta.
Nu m-am deranjat să-i atrag atenţia în legătură cu faptul că-mi răstălmăcise vorbele, eram prea
ocupată să-mi menţin calmul şi să-mi ordon să mă trezesc.
— Mă alungi, dar pe de altă parte mă găseşti în visele tale. Ce spune asta despre tine, A-ya?
— Nu mă cheamă aşa! Nu în viaţa asta!
— „Nu în viaţa asta“, spui. Asta înseamnă că ai acceptat adevărul. Ştii că sufletul tău este
reîntruparea fecioarei plăsmuite de Ani Yunwiya să mă iubească. Poate de aceea vii mereu la mine
în vis, pentru că, deşi mintea ta conştientă se împotriveşte, sufletul tău, spiritul tău, însăşi esenţa ta
tânjeşte să fie cu mine.
A folosit cuvântul străvechi al neamului cherokee, neamul meu şi al bunicii mele. Cunoşteam
legenda. Un nemuritor frumos, înaripat coborâse printre oamenii cherokee, dar în loc să se poarte ca
un zeu bun al pământului, se dovedise crud. Abuzase de femei şi se folosise de bărbaţi. Într-un
târziu, vindecătoarele triburilor, cunoscute drept femei Ghigua, se uniseră şi creaseră o fecioară din
ţărână. Îi dăduseră viaţă A-yei şi daruri nemaiîntâlnite. Menirea ei era să se folosească de poftele
nestăpânite ale lui Kalona ca să-i atragă sub pământ şi să-i ţină întemniţat în pântecele pământului.
Planul lor funcţionase. Kalona nu-i putuse rezista A-yei şi fusese prins în capcana pământului, cel
puţin până să-i elibereze Neferet.
Acum, că-mi amintisem de A-ya, ştiam prea bine că acea legendă era adevărată.
„Adevărată“, mi-a amintit mintea mea. „Foloseşte puterea adevărului ca să lupţi cu el.“
— Da, am recunoscut. Ştiu că sunt reîncarnarea A-yei. Am inspirat adânc, ca să mă concentrez,
m-am întors şi l-am înfruntat pe Kalona. Dar sunt reîncarnarea ei din zilele noastre, ceea ce
înseamnă că-mi fac propriile alegeri, iar alegerea mea e să nu fiu cu tine.
— Şi totuşi continui să vii la mine în vis.
Voiam să neg faptul că eu venisem la el, să spun ceva deştept, ca o Mare Preoteasă, dar nu
puteam decât să-l privesc cu ochii căscaţi. Era aşa de frumos! Ca de obicei, era sumar îmbrăcat.
Cred că descrierea mai potrivită e „dezbrăcat“. Purta blugi şi atâta tot. Avea pielea perfectă,
bronzată şi i se întindea pe muşchi aşa de netedă încât îmi venea să-l ating. Ochii scânteietori, de
culoarea ambrei ai lui Kalona m-au privit cu o căldură şi o bunătate care mi-au tăiat răsuflarea.
Părea de optişpe ani, dar când mi-a zâmbit, părea şi mai mic, mai copilăros, mai accesibil. Urla prin
toţi porii: ia uite ce tare sunt, nu-i aşa că mori după mine?
Dar era o minciună. De fapt, Kalona era mai mult decât înfricoşător şi periculos, şi nu puteam uita asta niciodată, indiferent ce părea a fi, indiferent ce-şi doreau amintirile adânc înrădăcinate în
sufletul meu.
— A, deci în sfârşit îndrăzneşti să mă priveşti.
— Ei, cum nu vrei să pleci şi să mă laşi în pace, m-am gândit să fiu politicoasă, am spus eu cu o
nonşalanţă forţată.
Kalona a dat capul pe spate şi a râs. Sunetul era contagios, cald şi seducător, şi mă făcea să vreau
să mă apropii mai mult ca să mă unesc cu el în râsul acela eliberator. Mă ispitea aşa de tare încât
aproape că am făcut un pas spre el, moment în care aripile lui au început să freamăte. Au tremurat,
apoi s-au întins un pic şi soarele a scânteiat pe neagra lor profunzime, luminând indigoul şi
purpuriul care se ascundeau de obicei în străfundurile lor întunecate.
Când le-am văzut, m-am simţit de parcă m-aş fi izbit de un zid invizibil. Mi-am amintit din nou
cine era, un nemuritor periculos, care voia să-mi smulgă liberul arbitru şi, într-un final, sufletul.
— Nu înţeleg de ce râzi, am spus iute. Spun adevărul. Mă uit la tine din politeţe, deşi chiar mi-aş
dori să zbori departe şi să mă laşi să visez în pace.
— O, iubită Aya, a spus cu un aer serios. Niciodată nu te voi putea lăsa în pace. Noi doi suntem
legaţi. Vom fi fie izbăvirea, fie pieirea celuilalt. A făcut un pas spre mine, iar eu unul înapoi. Ce
alegi? Izbăvirea sau pieirea?
— Eu nu pot să vorbesc decât în numele meu, am spus şi mi-am forţat glasul să fie calm, reuşind
chiar să adaug şi o notă de sarcasm, deşi simţeam în spate piatra răcoroasă a balustradei apăsându-
mă ca zidurile unei temniţe. Dar amândouă par destul de nasoale. Izbăvire? Dumnezeule, îmi
aminteşti de Oamenii Credinţei, şi dat fiind că ei te-ar considera un înger căzut, asta nu prea face
din tine un expert în izbăvire. Pieire? Sincer, şi la faza asta îmi aminteşti de Oamenii Credinţei. De
când ai devenit aşa de plictisitor de credincios?
Din doi paşi s-a apropiat de mine. Braţele lui au devenit nişte bare care mă ţineau în colivia
balustradei de piatră şi a trupului lui. Aripile i-au fremătat şi i s-au deschis împrejur, eclipsând
soarele cu strălucirea lor neguroasă. Simţeam răcoarea cumplită şi minunată pe care o emana
întotdeauna. Ar fi trebuit să-mi displacă, dar n-a fost aşa. Răceala aia oribilă mă atrăgea profund.
Îmi venea să mă lipesc de el şi să mă las purtată de dulcea suferinţă pe care mi-o putea oferi.
— Plictisitor? Micuţă A-ya, iubirea mea pierdută, secole întregi muritorii m-au numit în fel şi
chip, dar în niciun caz plictisitor.
Kalona mă strivea cu statura lui. Era copleşitor! Şi avea pielea goală... mi-am smuls privirea de
la pieptul lui şi l-am privit în ochi. Îmi zâmbea, complet relaxat şi cu totul stăpân pe sine. Era aşa de
frumos încât îmi tăia respiraţia. Desigur, Stark, Heath şi până şi Erik erau tipi simpatici,
extraordinar de simpatici, de fapt. Dar nu se comparau cu Kalona, frumosul nemuritor. El era o
capodoperă, statuia unui zeu care întruchipa perfecţiunea fizică, numai că el era mai atrăgător
pentru că era în came şi oase şi era aici, la îndemâna mea.
— D... dă-te mai în spate, am încercat inutil să spun fără să-mi tremure glasul.
— Chiar asta vrei cu adevărat, Zoey?
Faptul că-mi spusese pe nume mi-a dat un fior care m-a afectat mai mult decât atunci când îmi
spunea A-ya. Degetele îmi apăsau tare piatra castelului pe când încercam să mă prind de realitate ca
să nu cad în mrejele lui. Am inspirat adânc şi mă pregăteam să scot o minciună şi să-i spun că da,
eram al naibii de sigură că vreau să se îndepărteze de mine.
„Foloseşte-te de puterea adevărului“, mi-a trecut prin minte.
Care era adevărul? Că trebuia să mă lupt din greu cu mine însămi să nu-i sar în braţe? Că nu mă
puteam abţine să nu mă gândesc la felul în care îi cedase A-ya? Sau celălalt adevăr, că-mi doream să
fiu o puştoaică obişnuită, ale cărei probleme stresante erau temele pentru acasă şi fetele rele?
„Spune adevărul.“
Am clipit. Chiar puteam să spun adevărul.
— În momentul de faţă ce vreau eu cu adevărat e să dorm, să fiu normală, şi singurele mele griji
să fie şcoala, plata asigurării la maşină şi cât de cretin de scumpă e benzina în prezent. Şi aş aprecia
sincer dacă ai putea face ceva pe tema asta, am spus şi i-am susţinut privirea, hrănindu-mă cu
puterea dată de fărâma aia de adevăr.
Mi-a zâmbit copilăreşte şi răutăcios.
— De ce nu vii la mine, Zoey?
— Hm, vezi tu, în felul ăsta nu mi s-ar rezolva niciuna dintre problemele de care am pomenit.
— Ţi-aş putea oferi mult mai mult decât aceste lucruri banale.
— Hm, sunt sigură, dar niciunul dintre ele nu ar fi normal, iar în momentul de faţă, ce mi-aş dori
cu adevărat este o doză de normalitate.
Mi-a prins privirea şi-mi dădeam seama că aştepta să şovăi, să mă emoţionez şi să încep să mă
bâlbâi, sau şi mai rău, să intru în panică. Dar îi spusesem adevărul, iar asta era o mică victorie
meritorie, una care îmi dădea putere. Într-un final, Kalona a fost cel care şi-a ferit privirea, cel a
cărui voce a devenit brusc şovăitoare şi nesigură.
— Nu trebuie să fiu aşa. Aş putea fi mai mult de atât de dragul tău, a spus şi m-a privit din nou.
Aş putea alege o altă cale, dacă ai fi alături de mine.
Am încercat să nu afişez şuvoiul de sentimente pe care le stârniseră vorbele lui în adâncul meu
când a atins partea din mine pe care o trezise la viaţă A-ya.
„Găseşte adevărul“, a insistat mintea mea; şi l-am găsit din nou şi l-am rostit:
— Mi-aş dori să te cred, dar nu pot. Eşti superb, eşti ca un vis, dar în acelaşi timp eşti un
mincinos. Nu am încredere în tine.
— Dar ai putea, a spus el.
— Nu, am spus sincer. Nu cred că aş putea.
— Încearcă. Dă-mi o şansă. Vino la mine şi dă-mi ocazia să-ţi dovedesc. E adevărat, iubirea mea,
spune doar atât, „da“. S-a aplecat şi, cu o mişcare graţioasă, puternică şi seducătoare, nemuritorul
căzut mi-a şoptit la ureche, iar buzele lui mi-au atins uşor pielea, suficient cât să mă umple de fiori.
Lasă-te în voia mea şi promit că am să-ţi îndeplinesc cele mai adânci visuri.
Respiraţia mi se accelera şi mi-am lipit şi mai tare palmele de piatra din spatele meu. În
momentul ăla voiam să rostesc un singur cuvânt, „da“. Ştiam ce avea să se întâmple dacă o făceam,
deja simţisem genul ăsta de renunţare prin intermediul A-yei.
A scos un chicot adânc şi încrezător.
— Haide, iubirea mea pierdută. Un singur cuvânt, „da“, şi viaţa ta se va schimba pentru
totdeauna.
Nu-mi mai ţinea buzele la ureche, însă privirea lui mi-o ţinea din nou prizonieră pe a mea şi îmi
zâmbea. Era tânăr, perfect, puternic şi bun.
Şi îmi doream aşa de tare să accept, încât îmi era frică să vorbesc.
— Iubeşte-mă, mi-a şoptit. Iubeşte-mă doar pe mine.
Prin vălul dorinţei, mintea mea procesa ce spunea şi în sfârşit am găsit un alt cuvânt în afară de
„da“.
— Neferet, am spus.
— Ce e cu ea? s-a încruntat.
— Spui că ar trebui să te iubesc doar pe tine, dar tu nici măcar nu eşti liber. Eşti cu Neferet.
Ceva din încrederea lui s-a risipit.
— Neferet nu e problema ta.
Cuvintele lui mi-au strâns inima şi am realizat că o parte însemnată din mine ar fi vrut ca el să
nege faptul că sunt împreună, să-mi spună că se terminase. Dezamăgirea mi-a dat putere şi am spus:
— Ba cred că e problema mea. Ultima oară când am văzut-o, a încercat să mă omoare, şi asta
când te respingeam pe tine. Dacă accept, o să-şi iasă din minţi, ce i-a mai rămas din ele. Din cauza
mea. Din nou.
— De ce discutăm despre Neferet? Ea nu e aici. Priveşte frumuseţea care ne înconjoară.
Gândeşte-te cum ar fi să stăpâneşti locul acesta alături de mine, să mă ajuţi să reinstaurez
străvechile obiceiuri în lumea aceasta care a devenit mult prea modernă. Cu o mână mi-a mângâiat
braţul. Am ignorat fiorii de pe piele şi alarma care îmi izbucnise în cap atunci când pomenise de
străvechile obiceiuri şi am spus pe cel mai plângăcios ton adolescentin de care am fost în stare.
— Serios, Kalona, nu mai am chef de scandal cu Neferet, pentru că nu cred că mai fac faţă la aşa
ceva.
Şi-a aruncat braţele în aer de frustrare şi a spus:
— De ce mai vorbeşti încă de Tsi Sgili? Îţi poruncesc să uiţi de ea! Nu înseamnă nimic pentru
noi.
În clipa în care braţele lui m-au eliberat din strânsoare, acolo unde eram, lipită de piatră, m-am
dat iute într-o parte, hotărâtă să las ceva distanţă între noi. Trebuia să mă gândesc şi avea să-mi fie
imposibil dacă mă ţinea în braţe.
Kalona m-a urmat şi de data asta m-a lipit cu spatele de porţiunile mai joase din peretele
acoperişului, spaţiul gol dintre dinţii de piatră. Aceştia nu-mi ofereau sprijin decât până la genunchi.
Mai sus de ei simţeam vântul răcoros alintându-mi spatele şi jucându-mi-se prin păr. Nu era nevoie
să mă uit înapoi. Ştiam că golul era ameţitor şi că albastrul mării mă aştepta, jos, jos de tot.
— Nu poţi fugi de mine, a spus Kalona mijindu-şi ochii de culoarea ambrei. Sub aparenţa lui
seducătoare începea să mocnească mânia. Şi trebuie să ştii că am să încep să împărăţesc peste lumea
aceasta foarte curând. Am să reînviu străvechile obiceiuri şi astfel am să-i separ pe oamenii aceştia
moderni, am să separ pleava de grâu. Grâul va sta alături de mine, va creşte şi va prospera în timp
ce-mi va potoli mie foamea, însă pleava va fi sortită pieirii.
Am simţit că mă prăbuşesc. Folosea cuvinte vechi, poetice, dar n-aveam niciun dubiu că îmi
descria sfârşitul lumii şi distrugerea a mii şi mii de fiinţe, vampiri, novici şi oameni. Cuprinsă de
greaţă, mi-am dat capul pe spate şi i-am aruncat o privire habarnamistă:
— Grâu? Pleavă? Scuze, da' m-ai pierdut. Va trebui să explici mai pe limba mea.
Mult timp nu a spus nimic, doar mă studia în linişte. Apoi a zâmbit uşor, s-a întins şi mi-a
mângâiat obrazul.
— Joci un joc periculos, iubirea mea pierdută.
La faza asta am împietrit.
Mâna lui mi-a lunecat uşor de pe obraz pe gât, trasând o dâră rece şi fierbinte în acelaşi timp pe
pielea mea.
— Te joci cu mine. Crezi că poţi să te porţi ca o şcolăriţă căreia nu-i stă mintea la nimic altceva
în afară de rochia pe care să o poarte şi de băiatul pe care o să-l sărute. M-ai subestimat. Te cunosc,
A-ya. Te cunosc prea bine.
Mâna lui Kalona şi-a continuat drumul şi am inspirat şocată când mi-a cuprins sânul în palmă.
Şi-a trecut degetul mare peste zona cea mai sensibilă şi am fost scuturată de un fior glacial de
dorinţă. Oricât de tare m-aş fi străduit, nu puteam să nu tremur la mângâierea lui. Acolo sus, pe
acoperişul din visul meu, cu marea în spate şi Kalona înainte a mea, eram captiva atingerii lui
hipnotice şi am ştiut în momentul ăla cu o cumplită certitudine că nu numai amintirea A-yei mi-l
făcea atrăgător. Eu eram cauza, inima mea, sufletul meu, dorinţele mele.
— Nu, te rog, opreşte-te. Voisem s-o spun tare şi cu putere, ca pe un ordin pe care nu-i putea
ignora, dar vorbele îmi ieşiseră întretăiat şi firav.
— Să mă opresc? a chicotit iar. Se pare că ţi-ai pierdut adevărul. Nu îţi doreşti să mă opresc.
Trupul tău tânjeşte după atingerea mea. Nu poţi să tăgăduieşti, aşa că renunţă la nesăbuita ta
împotrivire. Acceptă-mă pe mine şi locul tău alături de mine. Uneşte-te cu mine şi împreună vom
crea o lume nouă.
M-am aplecat spre el, dar am reuşit să şoptesc:
— Nu pot.
— Dacă nu mi te alături, vei deveni duşmanul meu şi vei arde alături de restul plevei. În timp ce
vorbea privirea i s-a mutat de la faţă la sânii mei. Acum mi-i cuprinsese pe amândoi cu mâinile.
Ochii lui de culoarea ambrei deveniseră galeşi şi rătăcitori în timp ce mă mângâia, răspândindu-mi
valuri glaciale de dorinţă nepoftită prin corp şi durere în inimă, minte şi suflet.
Tremuram aşa de tare încât glasul mi s-a auzit întretăiat:
— E un vis... e doar un vis. Nu e adevărat, am spus, dorind parcă să mă conving pe mine.
Dorinţa pe care mi-o arăta îl făcea şi mai seducător. Mi-a zâmbit intim şi continua să-mi mângâie
sânii.
— Da, visezi. Deşi e şi ceva adevăr şi realitate aici, alături de dorinţele tale cele mai adânci şi
nemărturisite. Zoey, în visul acesta eşti liberă să faci tot ce-ţi doreşti, putem face tot ce-ţi doreşti.
„E doar un vis“, mi-am repetat mie însămi. „Te rog, Nyx, fă ca puterea adevărului ăstuia să mă
trezească.“
— Vreau să fiu cu tine, am spus. Kalona a zâmbit triumfător, dar înainte să mă facă din nou
captiva familiarei îmbrăţişări de nemuritor, am adăugat: Dar adevărul e că, oricât de tare te doresc,
sunt tot Zoey Redbird, nu A-ya, iar asta înseamnă că în viaţa asta am ales să urmez calea lui Nyx.
Kalona, nu am să-mi trădez zeiţa dându-mă ţie! Am strigat aceste ultime cuvinte şi m-am aruncat
înapoi, am căzut de pe acoperişul castelului şi am plonjat spre malul stâncos, jos, jos de tot.
Printre propriile ţipete, l-am auzit pe Kalona strigându-mi numele.