Tentația 6

Epilog Zoey

Am oftat prelung, fericită. Mă simţeam împăcată... pe bune, nu-mi aduc aminte să mă fi simţit
vreodată aşa de lipsită de griji. Zeiţă, ce zi superbă! Soarele era demenţial, auriu şi strălucitor pe un
cer de un albastru de peruzea, încât ar fi trebuit să mă doară ochii. Dar nu mă dureau.
Ceea ce era cam ciudat. Lumina strălucitoare a soarelui ar fi trebuit să-mi afecteze ochii.
Hm!
Ei, mă rog.
Pajiştea era superbă. Îmi amintea de ceva. Am încercat să-mi dau seama, dar am realizat că nu
aveam chef să mă chinui aşa de tare. Era o zi prea frumoasă ca să-mi bat capul cu asemenea lucruri.
Tot ce voiam era să inspir aerul dulce de vară şi să expir toată tensiunea aia cretină care îmi
copleşise trupul.
Iarba îmi mângâia uşor picioarele, delicată ca un fulg.
Fulg.
La ce mă duceau cu gândul fulgii?
„Nţ. Gata cu gânditul.” Am zâmbit, căci cuvintele mi-au devenit vizibile, creând desene de un
violet scânteietor prin aer.
Înaintea mea se întindea un şir de copaci încărcaţi de flori albe care îmi aminteau de fulgii de
zăpadă. Vântul se strecura delicat printre crengile lor, creând o muzică pe care am început să
dansez, sărind într-un picior şi făcând piruete prin pădurice, inspirând adânc mirosul dulce al
florilor.
Pentru o clipă m-am întrebat unde mă aflu, dar nu părea aşa de important. Sau cel puţin nu la fel
de important ca liniştea, muzica şi dansul.
Apoi m-am întrebat cum ajunsesem acolo. Chestia asta m-a oprit pe loc. Mă rog, nu m-a oprit cu
adevărat, doar m-a făcut să încetinesc pasul.
Şi-atunci am auzit zgomotul. Semăna cu un şuierat, un pleoscăit. Îmi părea familiar şi liniştitor,
aşa că l-am urmat prin pădurice. O altă pată de albastru se zărea printre copaci, de data asta
amintindu-mi de culoarea topazului sau a acvamarinului.
Apă.
Am tras un chiot de bucurie, am ieşit în fugă din crâng şi am ajuns pe malul unui lac uimitor de
limpede.
Vâj! Pleosc!
Sunetul venea de după o cotitură făcută de malul lacului, aşa că l-am urmat, în timp ce fredonam
piesa mea preferată din Intrigi de culise.
Docul înainta spre lac, un loc perfect pentru pescuit. Şi, ca să vezi, pe marginea lui stătea un tip
care îşi lansa undiţa cu un vâjâit, pentru ca mai apoi să se audă un pleoscăit atunci când aceasta
lovea apa.
Ciudată chestie. Nu ştiam cine e tipul, dar dintr-odată panica mi-a copleşit ziua cea minunată.
Nu! Nu voiam să-l văd! Clătinam din cap şi am dat să mă retrag, dar am călcat pe o crenguţă, iar
zgomotul l-a făcut să se întoarcă.
Când m-a văzut, zâmbetul larg de pe faţa frumoasă i-a dispărut.
— Zoey!
Era glasul lui Heath. Şi atunci m-au cotropit amintirile, iar tristeţea m-a făcut să îngenunchez. Se
ridicase şi venea în fugă spre mine. M-a prins în braţe pe când cădeam.
— Locul tău nu e aici! Ai murit! am hohotit lipită de pieptul lui.
— Zo, iubito, asta e lumea de dincolo. Nu eu sunt cel care nu are ce căuta aici, ci tu.
Atunci amintirile m-au strivit, m-au copleşit cu disperarea, întunericul şi adevărul lor, întreg
universul meu s-a spulberat şi peste toate s-a aşternut întunericul.