Tentația 6

Stevie Rae

De obicei, Stevie Rae nu avea probleme cu somnul. Da, era un clişeu, ce-i drept, dar în timpul
zilei dormea de parcă ar fi fost, ăăă, moartă. Dar nu şi în ziua aia. În ziua aia nu reuşise să-şi alunge
gândurile, sau poate ar fi fost mai corect să spună că nu reuşise să-şi alunge gândurile vinovate.
Ce avea să facă cu Rephaim?
Ar trebui să-i spună lui Zoey, aşa ar fi bine, nu avea niciun dubiu.
— Sigur, şi Zoey să se suie pe pereţi ca o pisică cu tinichele de coadă, şi-a mormăit în barbă,
continuând să se plimbe prin faţa intrării tunelului din beci. Stevie Rae era singură, dar arunca
întruna priviri piezişe împrejur, de parcă s-ar fi aşteptat să vină cineva pe furiş la ea.
Şi ce dacă venea cineva aici jos s-o caute? Nu făcea nimic rău! Nu putea să doarmă, atâta tot.
Cel puţin, îşi dorea ca asta să fie tot.
Stevie Rae s-a oprit şi s-a uitat în întunericul reconfortant din tunelul pe care îl crease cu nu
foarte mult timp în urmă în pământul solid. Ce naiba avea să facă cu Rephaim?
Nu putea să-i spună lui Zoey despre el. Nu avea să înţeleagă. Nimeni nu putea să înţeleagă de
fapt. La naiba, nici măcar ea nu se înţelegea! Tot ce ştia era că nu putea să-i trădeze şi să le spună
celorlalţi despre el. Dar când nu era prin preajma lui, când nu-i auzea vocea şi nu-i vedea durerea
mult prea umană în priviri, o cuprindea panica şi îşi făcea griji deoarece faptul că-l ascundea pe
Imitatorul de Corbi dovedea că-şi pierdea orice urmă de raţiune.
„E duşmanul tău!“ Gândul acesta îi tot dădea târcoale şi se zbătea necontrolat, ca o pasăre rănită.
— Nu. În momentul ăsta nu e duşmanul meu, e doar rănit.
Stevie Rae a rostit aceste vorbe acolo, în tunel, pământului care îi dădea siguranţă şi putere.
A făcut ochii mari când a trăsnit-o gândul ăsta. Faptul că era rănit cauzase toată nenorocirea asta!
Dacă ar fi fost întreg şi ar fi atacat-o pe ea sau pe oricare dintre ceilalţi, n-ar fi ezitat să se apere pe
sine sau pe ei.
„Şi dacă îl duc undeva unde se poate vindeca?“ Da! Asta era soluţia! Nu trebuia să-l protejeze,
pur şi simplu nu voia să permită să fie măcelărit. Dacă îl ducea undeva, la adăpost, undeva unde nu-
l deranja nimeni, Rephaim se putea vindeca şi apoi alegea el ce să facă. Ea aşa făcuse. Poate hotăra
să se alăture celor buni, care luptau împotriva lui Kalona şi lui Neferet. Sau poate că nu. Indiferent
de situaţie, nu mai era grija ei.
Dar unde putea să se ducă?
Şi atunci, cum se uita aşa în tunel, în minte i-a venit soluţia perfectă. Asta însemna că trebuia să-
şi mărturisească unele secrete, dar dacă o făcea, se întreba dacă Zoey avea să înţeleagă de ce îi
ascunsese diverse lucruri. „Trebuie să înţeleagă. În fond, şi ea fusese nevoită să facă nişte alegeri
mai puţin agreabile.“ Şi în orice caz, Stevie Rae bănuia că Zoey nu avea să fie chiar aşa de surprinsă
de ce o să-i spună; probabil că deja o mirosise de ceva timp.
Deci avea să-i spună lui Zoey despre chestia asta, lucru care cel puţin îi garanta că locul în care
urma să-l ducă pe Rephaim nu avea să se transforme prea curând în gara centrală a novicilor. Nu
avea să fie complet singur şi sută la sută în siguranţă, dar ea măcar scăpa de el şi nu mai era
responsabilitatea sau datoria ei.
Entuziasmată şi copleşită de faptul că găsise o soluţie la cumplita ei problemă, Stevie Rae s-a concentrat şi şi-a verificat ceasul biologic veşnic exact. Mai era o oră până la apus. Într-o zi normală
n-ar fi reuşit niciodată să facă ce avea de gând, dar azi simţea moleşeala soarelui care încerca fără
succes să strălucească prin stratul gros de nori plumburii, grei de gheaţă, care păreau să se fi instalat
definitiv deasupra oraşului Tulsa. Era destul de sigură că nu avea să ia foc dacă ieşea afară, şi de
asemenea, că nu avea să dea de vreo călugăriţă băgăcioasă, dat fiind că totul era îngheţat şi alunecos
în jurul mănăstirii. Era valabil şi în cazul novicilor obişnuiţi. Novicii cu semiluni roşii erau ultima ei
problemă, cel puţin din zori şi până la amurg. Ei încă erau vârâţi în pătuţurile lor din subsol.
Desigur, toată lumea avea să se trezească în decurs de o oră şi, dacă o cunoştea bine pe Z, şi chiar o
cunoştea, avea să convoace o întrunire ca să stabilească următoarea lor mişcare, ceea ce însemna că
se aştepta să fie şi ea prezentă.
Stevie Rae îşi frământa nervoasă mâinile. În timpul marii întruniri în care puneau ţara la cale,
trebuia să le spună lui Zoey şi celorlalţi despre secretele ei. Ce n-ar fi dat să scape de asta!
Apoi se mai adăuga şi faptul că Afrodita mai avusese o viziune. Stevie Rae nu ştia ce văzuse, dar
datorită Impregnării dintre ele, simţise tulburarea pe care i-o cauzase Afroditei, tulburare care
crescuse, apoi se domolise, ceea ce probabil însemna că acum Afrodita dormea buştean. Ăsta era un
lucru bun, pentru că nu voia ca aceasta să fie conştientă şi să-şi dea seama ce avea ea de gând. Tot
ce spera era că Afrodita nu ştia deja prea multe.
— Deci, acum ori niciodată. Hai, curaj, şi-a şoptit Stevie Rae.
Nu şi-a dat ocazia să i se facă frică şi a urcat iute, în linişte scările beciului până în subsolul
propriu-zis al mănăstirii. Cum era de aşteptat, toţi novicii erau laţi. Sforăitul clar al lui Dallas plutea
prin încăperea cufundată în întuneric, ceea ce mai că i-a smuls un zâmbet.
S-a dus la patul ei gol şi a luat pătura. Apoi a refăcut drumul până în beci şi a pornit spre gura
tunelului prin bezna neîndurătoare cu o încredere supraomenească. Fără urmă de ezitare, s-a afundat
în ea, încântată de aroma şi de senzaţia plăcută a pământului care o înconjura. Deşi ştia că ceea ce
era pe cale să facă putea deveni cea mai mare greşeală a vieţii ei, pământul încă o putea influenţa şi
calma, alinându-i nervii întinşi, asemenea îmbrăţişării familiare a unui părinte.
Stevie Rae a mers prin tunel până la primul cot lin. Acolo s-a oprit şi a lăsat pătura jos. A inspirat
adânc de trei ori, ca să se concentreze. Când a vorbit, glasul ei era abia şoptit, dar avea atâta forţă
încât aerul din jurul ei efectiv a fremătat, asemenea valurilor de căldură care se desprind vara din
asfalt.
— Pământule, îmi aparţii, aşa cum îţi aparţin şi eu ţie. Te chem la mine. Tunelul din jurul lui
Stevie Rae s-a umplut brusc de mirosul unui câmp acoperit de fân şi de sunetul vântului care şuieră
printre frunze. Simţea sub tălpi iarbă, care de fapt nu era acolo, dar asta nu era tot. Simţea pământul
din jurul ei, şi această senzaţie împrumutată de element - recunoaşterea pământului ca o entitate
însufleţită, simţitoare - a copleşit-o pe Stevie Rae.
A ridicat braţele şi şi-a îndreptat vârfurile degetelor spre tavanul jos din pământ al tunelului.
— Te rog, deschide-te.
Tavanul s-a cutremurat şi de sus s-a coborât o perdea de pământ, la început uşor, apoi, cu un
sunet care amintea de oftatul unei bunicuţe, pământul s-a deschis deasupra ei.
Instinctul a făcut-o să se retragă în umbrele ocrotitoare ale tunelului, dar avusese dreptate în
privinţa soarelui: categoric nu era nici urmă de el pe nicăieri. Ploua? Nu, a tras ea concluzia pe când
privea cerul mohorât şi câteva picături i-au căzut pe faţă, nu ploua. Era lapoviţă, şi destul de
puternică, ceea ce îi uşura misiunea.
Stevie Rae şi-a înfăşurat pătura în jurul umerilor şi a început să urce pe peretele prăbuşit al
tunelului spre lumea exterioară. A ieşit nu foarte departe de grota Fecioarei Maria, între ea şi copacii
care se înşirau de-a lungul laturii vestice a curţii mănăstirii. Era destul de întuneric, încât ai fi zis că
soarele apusese deja, dar Stevie Rae încă mijea ochii, detestând cât de vulnerabilă o făcea să se
simtă lumina zilei, chiar dacă lumina asta era aşa de bine filtrată încât era aproape inexistentă.
Şi-a alungat neliniştea şi şi-a venit repede în fire, pentru că a văzut magazia în care îl lăsase pe
Rephaim un pic mai la stânga ei. Şi-a lăsat capul în jos ca să se protejeze de picăturile reci şi tăioase
de gheaţă şi a pornit sprintenă spre magazie. Exact ca în noaptea de dinainte, când a atins zăvorul nu
s-a putut abţine să nu gândească: „Te rog, fă să fi murit... Ar fi mai simplu dacă ar fi murit...“
În magazie era mai cald decât îşi închipuise şi mirosea ciudat. Pe lângă mirosurile de la maşina
de tuns iarbă şi alte maşinării pe ulei şi benzină, la care se adăuga mulţimea de pesticide şi
îngrăşământ de pe rafturile din magazie, mai era ceva, ceva care îi dădea fiori. Abia ocolise zona cu
maşinăria pentru îngrijirea gazonului şi pornea uşor spre fundul magaziei, când a realizat de ce-i
amintea mirosul ăla. Au început să-i tremure picioarele şi s-a oprit de tot.
Magazia, înmiresmată de mirosul lui Rephaim şi al sângelui lui, îi amintea de bezna care o
înconjurase după ce înviase, iar umanitatea ei fusese aproape complet distrusă. Îi amintea de
perioada aceea întunecată şi de zilele şi nopţile în care fusese stăpânită de furie, de foame, de
violenţă şi de frică.
Şi-a înăbuşit un icnet când a realizat care era problema cu mirosul. Novicii cu semiluni roşii,
ceilalţi novici, cei despre care nu prea voia să-i spună lui Zoey, miroseau la fel. Nu exact la fel, şi se
îndoia că un nas mai puţin fin ca al ei putea măcar să facă legătura, dar ea putea, şi chiar o făcuse.
Iar asta îi îngheţa sângele, ca o presimţire sumbră.
— Iar vii singură, a spus Rephaim.