Tentația 6

Stevie Rae

Stevie Rae şi-a stăpânit impulsul de a se da înapoi pentru că, fie că avea sau nu voce de bărbat şi
că lăsase deocamdată deoparte chestiunea umanităţii lui, adevărul adevărat era că era un tip mare,
cu aspect de pasăre şi că sângele lui mirosea aiurea rău. Iar ea era singură cu el.
— Uite, eu ştiu că eşti rănit şi că nu gândeşti limpede, dar dacă mi-era să te omor, nu te mai
târâm până aici.
Se străduise să vorbească normal şi, în loc să se ferească de el, cum îi venea, s-a ţinut pe poziţie
şi a înfruntat ochii ăia reci şi roşii, care păreau bizar de umani.
— De ce nu mă omori? a şoptit aproape agonizând, dar noaptea era aşa de liniştită, încât Stevie
Rae l-a auzit fără nicio problemă.
S-ar fi putut preface că nu l-a auzit, sau cel puţin că nu l-a înţeles, dar i se luase să se prefacă şi
să mintă, aşa că a continuat să-i susţină privirea şi i-a spus adevărul:
— Ăăă, de fapt are mult mai mult de-a face cu mine decât cu tine, aşa că este o poveste lungă şi
complicată. Cred că în mare măsură nu sunt foarte sigură de ce nu te omor, atât că am tendinţa să
acţionez în stilul meu caracteristic, şi categoric pot să spun că nu prea mă înnebunesc după omorât.
Creatura a cercetat-o cu atenţie, până când a făcut-o să se fâstâcească sub privirea lui roşiatică şi
ciudată. Într-un final, a spus:
— Ar trebui.
Stevie Rae a ridicat din sprâncene.
— Ce ar trebui? Să ştiu, să te omor sau să acţionez în stilul meu caracteristic? Fii şi tu mai exact.
A, şi ar trebui să iei în calcul să fii mai puţin şmecher cu mine, pentru că nu eşti tocmai în postura în
care să-ţi permiţi să-mi spui mie ce ar trebui să fac.
Se vedea că era la capătul puterilor şi că ochii începuseră să se închidă, dar cuvintele ei l-au făcut
să-i deschidă iar. Zărea un soi de emoţie care îi schimba expresia feţei, dar chipul lui era aşa de
străin, aşa de diferit de tot ce cunoscuse ea până atunci, încât era greu de descifrat. A deschis ciocul
negru, de parcă ar fi vrut să spună ceva, însă în momentul ăla l-a cuprins un fior şi, în loc să
vorbească, a închis strâns ochii şi a gemut. Zgomotul acela era dominat de o agonie cu totul umană.
Automat, a făcut un pas spre el. A deschis din nou ochii stacojii, şi, deşi îi străluceau de durere,
vedea că erau aţintiţi asupra ei. Stevie Rae s-a oprit şi a spus uşor şi clar:
— Bun, uite cum facem. Am adus apă şi ce-mi trebuie ca să te bandajez, dar nu prea îmi convine
să mă apropii de tine dacă nu-mi dai cuvântul tău că n-o să încerci să faci ceva care n-o să-mi placă.
De data asta, Stevie Rae era sigură că emoţia pe care a văzut-o oglindită în ochii lui roşii
omeneşti era uimire.
— Nu mă pot mişşşca, a spus întretăiat, şi era evident că era un efort pentru el să vorbească.
Asta înseamnă că îmi dai cuvântul tău că nu o să mă muşti sau mai ştiu eu ce chestie neplăcută?
— Da.
Avea un glas gutural şi sâsâit, lucru care pe Stevie Rae n-o liniştea deloc. Cu toatea astea a scos
pieptul înainte şi a dat din cap de parcă tipul nu ar fi sâsâit ca un şarpe.
— Bun. Bravo. Hai să vedem ce putem face ca să nu mai suferi chiar aşa de rău.
Apoi, înainte să-şi bage minţile în cap, s-a apropiat de Imitatorul de Corbi. A trântit prosoapele şi
muşchiul pe pământ, lângă el şi a aşezat găleata cu apă cu mai multă grijă. Chiar că era mare tipul.
Uitase chestia asta. Hm, de fapt, poate că refuzase să se gândească, pentru că era destul de greu să
„uite“ cât de mare era. Nu fusese tocmai simplu să-l târască/aducă în magazie înainte ca Erik,
Dallas, Heath sau oricine altcineva s-o vadă, deşi fusese ciudat de uşor pentru cât de greu părea.
— Apă, aproape a croncănit el.
— A, da, cum să nu! Stevie Rae a sărit, apoi şi-a făcut de lucru cu mânerul canciocului. I-a căzut
pe jos şi, jenată şi obosită în acelaşi timp, l-a mai scăpat o dată, a trebuit să-l ridice, să-l şteargă cu
un prosop, apoi, în sfârşit, l-a afundat în apă. S-a apropiat mai mult de el. Acesta s-a agitat slăbit,
încercând evident să ridice o mână, dar încercarea i-a smuls un alt geamăt, iar braţul lui nu părea
capabil să facă nimic altceva decât să-i atârne într-o parte, la fel de inert ca aripa ruptă. Fără să stea
să se gândească ce face, Stevie Rae s-a aplecat, l-a ridicat uşor de umeri, i-a dat capul pe spate şi i-a
ţinut canciocul la cioc, iar el a băut însetat.
Când s-a săturat, l-a ajutat să se întindă la loc pe spate, dar nu înainte să-i pună un prosop sub
cap.
— Nu am nimic altceva cu care să te curăţ în afară de apă, dar am să fac tot ce pot. A, şi am adus
nişte fire de muşchi. Ajută dacă îţi oblojesc rănile cu el. Nu s-a deranjat să-i explice că de fapt nu ştia sigur cum de ştia că făcea bine muşchiul la răni, uneori i se năzărea aşa câte ceva, ca din senin.
Ba nu avea habar despre ceva, ba se trezea că e sigură că putea, de exemplu, să îngrijească de o
rană. Îi plăcea să creadă că era de la Nyx care îi şoptea, aşa cum îi şoptea lui Zoey ce să facă, dar
adevărul e că Stevie Rae nu era sigură. Tu continuă să alegi binele, nu răul..., şi-a mormăit sieşi, în
timp ce rupea fâşii unul dintre prosoape.
Imitatorul de Corbi a deschis ochii şi a privit-o întrebător.
— A, nu mă lua în seamă. Vorbesc singură. Chiar şi când nu sunt singură. E versiunea mea de
terapie, a spus, a făcut o pauză şi i-a căutat privirea; O să te doară. O să încerc să umblu cu grijă, dar
eşti destul de nasol.
— Continuă, a spus cu glasul acela şoptit, copleşit de suferinţă, care suna prea uman ca să poată
proveni de la o creatură atât de inumană după aspect.
— Bine, hai, încep. Stevie Rae s-a apucat de treabă cât de repede şi de delicat putea. Rana din
pieptul lui era cumplită. A împroşcat-o cu apă şi a scos cât de multe crenguţe şi mizerie din jurul ei
posibil. Penele lui făceau ca gesturile lui Stevie Rae să fie ciudate. Sub ele avea pieptul şi pielea,
dar era al naibii de bizar! Avea pene, şi sub ele a găsit puf mic şi negru, moale ca vata pe băţ de la
bâlci.
I-a privit chipul. Îşi lăsase capul înapoi pe prosopul pe post de pernă. Ţinea ochii strânşi şi
respira iute şi superficial.
— Scuze, ştiu că doare, a spus ea. Singurul lui răspuns a fost un mormăit, care, în mod ironic, i-a
amintit mai tare de un tip. Pe bune, mormăitul, se ştie prea bine, e o metodă importantă de
comunicare masculină. Bun, cred că pot să pun muşchiul, a spus ea, mai mult ca să se liniştească pe
sine decât pe el. A rupt cu grijă firişoare din muşchi şi le-a pus peste rană. Acum, că nu mai
sângerează, nu mai arată aşa de rău. A continuat să pălăvrăgească, deşi el abia îi răspundea. Gata.
Trebuie să te mut un pic, a spus Stevie Rae şi l-a rostogolit pe burtă, ca să ajungă şi la restul rănii.
El şi-a lipit faţa de prosop şi şi-a mai înăbuşit un geamăt. Stevie Rae a vorbit iute pentru că nu putea
să sufere sunetul acela agonizant.
— Gaura prin care a ieşit prin spate este mai mare, dar nu e foarte murdară, aşa că nu trebuie să
curăţ chiar atât de mult. A luat o bucată mai mare de muşchi de copac, ca să acopere rana de ieşire a
glonţului, dar a terminat repede.
Apoi şi-a îndreptat atenţia asupra aripilor. Aripa stângă era lipită de spate şi nu părea deloc să fi
fost rănită. Însă aripa dreaptă era o cu totul altă poveste, era terminată, distrusă, plină de sânge şi îi
atârna inertă pe lângă corp.
— Hm, cred că e timpul să recunosc că aici nu mai ştiu ce să fac. Vreau să spun că rana de glonţ
era urâtă, dar măcar ştiam ce aveam de făcut, oarecum. Cu aripa treaba stă altfel. Habar n-am cum
s-o îngrijesc.
— Leag-o de mine cu fâşii de cârpă, a spus cu un glas aspru. Nu a privit-o şi încă avea ochii
strâns închişi.
— Eşti sigur? Poate ar trebui s-o las în pace.
— Mă doare mai puţin... dacă e legată, a spus întretăiat.
— La naiba! Bine, a încuviinţat Stevie Rae şi s-a apucat de treabă, rupând încă un prosop fâşii,
apoi înodându-le unele de altele. Bine. O să-ţi pun aripa pe spate cam în aceeaşi poziţie în care e şi
cealaltă aripă. E bine?
A dat din cap o dată.
Şi-a ţinut respiraţia şi i-a luat aripa, iar el a tresărit şi a icnit. Stevie Rae i-a dat drumul şi a sărit
înapoi.
— Rahat! Scuze! Rahat!
A mijit ochii şi a privit-o. Printre icnete i-a spus:
— Continuă!
Stevie Rae a strâns din dinţi, s-a aplecat şi, fără să fie atentă la gemetele înăbuşite de durere, a
aranjat aripa distrusă într-o poziţie care semăna un pic cu cea a aripii întregi. Apoi, după o scurtă
pauză, a spus:
— Va trebui să te ridici un pic ca să pot să leg chestia asta în jurul tău.
Stevie Rae l-a simţit crispându-se, apoi s-a ridicat, lăsându-se mai mult pe braţul stâng, înclinat
într-o parte, aproape în capul oaselor, iar toracele lui era destul de departe de podeaua magaziei
astfel încât să poată trece repede fâşiile în jurul lui şi să lege bine aripa.
— Gata.
Creatura s-a prăbuşit şi tot trupul îi tremura.
— Acum îţi leg glezna. Cred că şi ea e ruptă.
El a încuviinţat o dată.
Stevie Rae a mai rupt nişte fâşii de prosop, apoi i-a înfăşurat bine glezna surprinzător de umană,
exact cum îşi amintea că bandaja profesorul de volei glezna scrântită a unuia dintre colegii ei de
echipă când era la liceul Henrietta, patria cocoşilor bătăuşi.
Cocoşi bătăuşi? întotdeauna fusese de părere că mascota lor era stupidă, dar în momentul ăla lui
Stevie Rae i se părea superamuzant şi a trebuit să-şi muşte buzele ca să-şi înăbuşe chicotul isteric
care ameninţa să dea pe dinafară. Din fericire, s-a stăpânit imediat şi a reuşit să-i întrebe:
— Mai eşti rănit rău şi în altă parte?
El a clătinat scurt şi smucit din cap.
— Atunci te las în pace, pen'că eu cred că m-am ocupat de ce era mai grav. Când el a dat din cap,
semn că era de acord, Stevie Rae s-a aşezat pe podea lângă el şi şi-a şters mâinile tremurătoare pe
unul dintre prosoapele care mai rămăseseră. Apoi a rămas acolo, îl privea şi se întreba ce naiba avea
să facă în continuare.
— Îţi spun o chestie, a vorbit ea tare. Sper să nu mai tre buiască în viaţa mea să leg o aripă
rănită.
El a deschis ochii, dar nu a spus nimic.
— A fost nasol de tot. Aripa aia doare mai rău decât un braţ sau un picior rupt, nu?
Vorbea pentru că era emoţionată şi nu se aştepta ca el să răspundă, aşa că a fost surprinsă când el
a spus:
— Da.
— Aşa mă gândeam şi eu, a continuat ea, de parcă ar fi fost doi oameni normali care stăteau de
vorbă. El avea glasul încă slab, dar acum părea să-i fie mai uşor să vorbească şi Stevie Rae a
presupus că faptul că îi imobilizase aripa îi mai alungase durerea.
— Mai dă-mi apă, a spus el.
— A, cum să nu. A luat canciocul, bucuroasă că nu-i mai tremurau mâinile. De data asta a reuşit
să se ţină drept şi să dea singur capul pe spate. Ea nu a trebuit decât să îi toarne apă în gură, sau
cioc, sau cum s-o spune corect.
Dacă tot era în picioare, Stevie Rae a hotărât că n-ar fi rău să strângă bucăţile de prosop murdare
de sânge şi se gândea că trebuie să le scoată din magazie. Simţul mirosului al novicilor cu semiluni
roşii nu era la fel de bun ca al ei, dar în acelaşi timp nu era aşa de puţin dezvoltat ca cel al novicilor
obişnuiţi. Nu voia să rişte ca vreunul dintre ei să aibă motive să adulmece ceva pe aici. A mai căutat
iute prin magazie şi a mai descoperit nişte saci de gunoi pentru grădină, în care a îndesat cârpele.
Erau trei prosoape pe care nu le folosise şi, fără să se gândească prea mult, le-a despăturit şi le-a
întins, acoperindu-l pe Imitatorul de Corbi cât se putea.
— Tu eşti Cea Roşie?
Glasul lui a făcut-o să tresară. Avusese ochii închişi şi fusese atât de tăcut cât timp ea făcea
curăţenie, încât presupusese că adormise sau poate leşinase. Acum ochii aceia omeneşti erau din
nou deschişi şi aţintiţi asupra ei.
— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Sunt vampir cu semilună roşie, dacă la asta te referi. Primul vampir
cu semilună roşie. Gândul i-a zburat iute la Stark şi la desenele lui roşii complete, ceea ce făcea din
el al doilea vampir cu semilună roşie, şi se întreba care era locul lui în lumea lor, dar nu avea de
gând să-i pomenească Imitatorului de Corbi de el.
— Tu eşti Cea Roşie.
— Mă rog, presupun că eu sunt.
— Părintele meu a spus că Cea Roşie este puternică.
— Aşa e, sunt puternică, a spus Stevie Rae fără să şovăie. Apoi, susţinându-i privirea, a continuat: Părintele tău? Te referi la Kalona?
— Da.
— Ştii că a plecat, nu?
— Ştiu, a spus şi şi-a ferit privirea. Iar eu ar trebui să fiu alături de el.
— Fără supărare, da' din câte ştiu eu despre taică-tu, cred că e mai bine că eşti aici, şi el nu. Nu e
tocmai un tip de treabă. Ca să nu mai pun la socoteală că Neferet s-a tâmpit de tot. Pe scurt,
amândoi sunt ca două picături împuţite de apă.
— Vorbeşti mult, a spus el, apoi a făcut o grimasă de durere.
— E un obicei de-al meu. Când am emoţii, a gândit, dar nu a spus tare. Ştii ceva, trebuie să te
odihneşti. Eu o să plec. În plus, soarele a început să răsară de cinci minute, iar asta înseamnă că
trebuie să mă duc înăuntru. Singurul motiv pentru care pot să umblu pe afară e pentru că cerul e
acoperit de nori. A legat sacul de gunoi şi a tras găleata cu apă şi canciocul să-i fie la îndemână, asta
dacă avea să poată întinde mâna. Hai, pa, ne.. ăăă.. vedem mai încolo. A dat să pornească în grabă,
dar glasul lui a oprito.
— Ce-ai de gând să faci cu mine?
— Încă nu m-am gândit, a spus cu un oftat, s-a fâstâcit şi şi-a frământat nervoasă mâinile. Uite
ce, eu cred că eşti în siguranţă aici cel puţin o zi. Furtuna nu se domoleşte, iar călugăriţele nu or să
vină pe aici. Probabil că toţi novicii or să stea înăuntru până la apus. Până atunci cred că o să mă
prind ce trebuie să fac cu tine.
— Încă nu înţeleg de ce nu le spui şi celorlalţi despre mine.
— Mda, nici eu. Încearcă să te odihneşti. Am să mă întorc.
Avea mâna pe zăvor când el a vorbit din nou.
— Mă numesc Rephaim.
Stevie Rae i-a zâmbit peste umăr.
— Salut. Eu sunt Stevie Rae. Mă bucur să te cunosc, Rephaim.
*
Rephaim a privit-o pe Cea Roşie ieşind din magazie. A nu mărat de o sută de ori după ce s-a
închis uşa, apoi a început să-şi mişte corpul până a reuşit să se aşeze în fund. Acum, că era pe deplin
conştient, voia să-şi inventarieze rănile.
Nu avea glezna ruptă. Îl durea, dar putea să o mişte. Îl du reau coastele, dar, din nou, nu credea
că avea vreuna ruptă. Rana de glonţ din piept era gravă, dar Cea Roşie o curăţase şi o acoperise cu
muşchi de copac. Dacă nu se infecta şi nu putrezea, avea să se vindece. Îşi putea mişca braţul drept,
deşi cu greutate, şi şi-l simţea anormal de rigid şi de slăbit.
Într-un final şi-a îndreptat atenţia asupra aripii. A închis ochii şi şi-a cercetat-o cu mintea,
urmând tendoanele şi ligamentele, muşchii şi oasele care îi străbăteau spatele şi îi coborau de-a
lungul aripii distruse. A icnit, aproape tăindu-i-se respiraţia când a înţeles cu adevărat cât de mult îl
rănise glonţul, şi apoi căderea cumplită, sfâşietoare.
Nu avea să mai poată zbura niciodată.
Realitatea acestui gând era aşa de cumplită încât mintea lui a refuzat s-o ia în considerare. În loc
de asta, avea să se gândească la Cea Roşie şi să încerce să-şi amintească tot ceea ce îi spusese
Părintele despre puterile ei. Poate avea să dea de vreun indiciu care să îi explice comportamentul
neobişnuit. De ce nu-l ucisese? Poate că încă avea s-o facă, sau cel puţin avea să-i trădeze prezenţa
prietenilor ei.
Dacă era aşa, nu avea ce face. Oricum viaţa lui, aşa cum fusese până atunci, se sfârşise. Era
dispus să moară luptându-se cu oricine încerca să-l facă prizonier.
Dar ea nu păruse să-l ia prizonier. S-a gândit bine, forţându-şi mintea să funcţioneze în ciuda
durerii, a epuizării şi a disperării. Stevie Rae. Acesta era numele pe care i-l spusese. Ce motiv avea
să-l salveze, dacă nu cumva să-l facă prizonier şi să se folosească de el? Tortura. Părea posibil să-l
ţină în viaţă pentru ca ea şi aliaţii ei să-l oblige să le spună tot ce ştia despre Părinte. Ce alt motiv
putea avea să nu-l ucidă? Ar fi făcut acelaşi lucru dacă ar fi avut norocul să fie în locul ei.
„Vor descoperi că fiul unui nemuritor nu poate fi uşor înfrânt“, a gândit el.
Copleşit peste puteri, deşi era o făptură robustă, Rephaim s-a prăbuşit. A încercat să se aşeze
astfel încât să mai domolească durerea care îi sfâşia trupul cu fiecare bătaie a inimii, dar era
imposibil. Numai timpul îi putea îmblânzi durerea fizică, însă nimic nu-i putea îmblânzi durerea
sufletească de a nu mai putea zbura niciodată, de a nu mai fi niciodată întreg la trup.
„Ar fi trebuit să mă omoare“, s-a gândit el. „Poate reuşesc s-o determin să o facă, dacă se
întoarce singură. Şi dacă vine cu aliaţii ei şi încearcă să mă tortureze ca să scoată de la mine
secretele părintelui, nu voi fi singurul care să ţipe de durere.
Părinte! Unde eşti? De ce m-ai părăsit?“
Acesta era gândul cel mai puternic atunci când Rephaim s-a desprins din nou de realitate şi, în
sfârşit, a adormit.