Tentația 6

Zoey

Infirmeria şcolii nu era foarte mare, de fapt, avea dimensiunile a trei saloane micuţe de spital, la
unul dintre etajele din clădirea profesorilor. Nu era, aşadar, de mirare că încăperile dădeau pe
dinafară de puşti răniţi. Nu că n-ar fi fost şocant să vezi improvizate încă trei paturi, împrăştiate pe
hol, în care zăceau novici suferinzi. Puştii au clipit surprinşi când eu şi gaşca mea ne-am oprit la intrare.
— Zoey?
Mi-am ridicat privirea ca să nu mai fiu tentată să mă holbez la răniţi - şi să nu adulmec mirosul
de sânge care plutea în aer - şi am văzut două femei vampir venind repede înspre mine. Le-am
recunoscut ca fiind asistentele lui Neferet, un soi de infirmiere, şi a trebuit să fac un efort de
memorie ca să-mi amintesc că blonda înaltă îşi zicea Safir, iar asiatica scundă, Margareta.
— Şi tu ai fost rănită? m-a întrebat Safir şi m-a măsurat rapid din cap până-n picioare.
— Nu, sunt bine, toţi suntem bine, am asigurat-o. De fapt, am venit să dăm o mână de ajutor.
— Am făcut tot ce se putea pentru ei, în lipsa unei tămăduitoare, a spus Margareta, fără ocolişuri.
Niciunul dintre novici nu se află într-un pericol de moarte iminent, însă nu se ştie niciodată în ce fel
va afecta o rană Transformarea. Deci există permanent pericolul ca mai mulţi dintre ei să...
— Da, da, am înţeles, am întrerupt-o eu, cu glas clar şi răspicat, înainte să apuce să termine fraza în faţa grupului de puşti care chiar ar fi putut oricând să moară. Ce naiba, nu se spune aşa ceva de
faţă cu bolnavul!
— Noi n-am venit pentru că am fi pricepuţi într-ale medianei, a explicat Damien. Am venit
pentru că cercul nostru e puternic, şi în interiorul lui am putea să le alinăm durerea celor răniţi.
— Niciunul dintre novicii care nu au fost răniţi nu se află aici, a spus Safir, de parcă ăsta ar fi
fost un motiv suficient de bun pentru ca nici noi să nu ne aflăm acolo.
— Niciunul dintre ceilalţi novici nu are o afinitate faţă de elemente, am spus eu.
— Serios, am făcut tot ce se putea, a repetat Margareta, cu răceală-n glas. Fără o Mare Preoteasă...
De data asta a fost rândul lui Stark să intervină.
— Avem o Mare Preoteasă, aşa că e momentul să vă daţi la o parte şi s-o lăsaţi să-i ajute pe puştii
ăştia, împreună cu cercul ei.
— Exact, daţi-vă la o parte, le-a ordonat Afrodita, postându-se efectiv în faţa femeii vampir.
Cele două s-au dat la o parte, deşi le simţeam privirile reci, dezaprobatoare, aţintite asupra
noastră.
— Care naiba e problema lor? a întrebat Afrodita în şoaptă, în timp ce înaintam pe hol.
— Habar n-am, i-am răspuns. Nici măcar nu le cunosc prea bine.
— Le cunosc eu, a spus Damien încet. M-am oferit voluntar la infirmerie în anul trei.
Întotdeauna au fost aşa de... austere. Probabil din cauză că aveau de-a face mereu cu novici pe moarte.
— Austere? s-a mirat Shaunee.
— Tradu tu, Stevie Rae, a spus Erin.
— „Auster” înseamnă „aspru”. Ştiţi ceva, chiar ar trebui să citiţi mai mult.
— Asta voiam şi eu să sugerez, a intervenit şi Stark, iar Damien a tras un oftat.
În mod surprinzător, a trebuit să-mi înăbuş un zâmbet, împrejurările nu erau tocmai grozave, dar când vedeam că prietenii mei se comportă aproape la fel ca de obicei, totul îmi apărea într-o lumină un pic mai pozitivă.
— Gaşcă de tocilari, concentrarea! Aţi venit să-i ajutaţi pe novici. Lăsaţi-le naibii pe Austera
numărul unu şi Austera numărul doi, a zis Afrodita.
— Hm, aluzie la Dr. Seuss. Îmi place, i-a spus Stark abordând o privire insinuantă, de tip
mândru-de-sine-că-citeşte-mult.
Afrodita s-a încruntat la el şi i-a răspuns:
— Am spus concentrarea, nu flirtarea.
— Stevie Rae! s-a auzit un băiat de pe un pat improvizat, aflat undeva la mijlocul holului.
— Drew? a strigat Stevie Rae, apoi s-a dus repede la el. Drew, eşti bine? Ce s-a întâmplat? Ai
braţul rupt?
Puştiul avea mâna bandajată, un ochi vânăt şi umflat şi buza crăpată, dar tot a reuşit să-i
zâmbească lui Stevie Rae.
— Ce mă bucur că nu mai eşti moartă!
— Să ştii că şi eu, a replicat ea, cu un zâmbet larg. Şi pot să spun că nu recomand nimănui să
moară şi apoi să învieze, aşa că odihneşte-te ca să te faci bine. Când ochii i-au căzut din nou pe
rănile lui, a devenit brusc serioasă şi a adăugat repede: Dar o să fie bine, să nu-ţi faci griji din cauza
asta.
— Nu e mare scofală. Nu mi-am rupt braţul, doar mi s-a dizlocat când m-am luptat cu un
Imitator de Corbi.
— A încercat s-o salveze pe Anastasia.
Privirea mea a urmat glasul fetei aflate în celălalt salon, în dreptul patului în care zăcea întins
Drew. Uşa era deschisă şi vedeam o novice stând aplecată într-o parte în pat, cu un braţ sprijinit pe o tavă din aceea de aluminiu, care se ataşează de paturile de spital. Avea tot braţul bandajat cu un
pansament gros, iar o tăietură urâtă îi cobora pe gât, dispărând apoi sub halatul de spital.
— Şi aproape c-a reuşit, a fost cât pe ce s-o salveze.
— Aproape nu e de ajuns, a spus Drew iritat.
— E oricum mult mai mult decât ce au făcut alţii, a replicat fata. Tu cel puţin ai încercat.
— Ce naiba s-a întâmplat, Deino? a întrebat Afrodita, în timp ce trecea pe lângă mine şi intra în
camera fetei. Atunci am remarcat-o pe novice. Ea şi cele două amice ale ei, Enyo şi Pemphredo
(care îşi luaseră numele după cele trei surori ale Gorgonei şi Scyllei), făcuseră parte din cercul de
nesuferite al Afroditei. Asta înainte ca eu să vin în Casa Nopţii şi, după cum spusese chiar Afrodita, viaţa ei să se ducă de râpă. Mă aşteptam ca Deino să-i arunce Afroditei vreun comentariu sarcastic, din moment ce niciuna dintre „prietenele” ei nu-i mai rămăsese prietenă odată ce ea ieşise din
graţiile lui Neferet, iar eu îi luasem locul de conducător al Fiicelor întunericului. Din fericire, reacţia
fetei n-a fost deloc răutăcioasă, deşi părea dezamăgită şi destul de ofticată.
— Nu s-a întâmplat nimic. Hm, asta dacă nu cumva încercai să te împotriveşti afurisiţilor de
păsăroi, pentru că atunci te atacau. Noi, a spus şi a făcut un gest cu mâna sănătoasă spre infirmerie, ne-am împotrivit. La fel şi Dragonul şi Anastasia.
— Au atacat-o pe profa Anastasia în timp ce Dragonul se lupta cu o grămadă de Imitatori de
Corbi pe alee. Nu era destul de aproape ca s-o ajute, nici măcar nu a văzut când s-a întâmplat, a
spus Drew. L-am apucat pe unul dintre ei şi l-am dat jos de pe ea, dar a venit altul prin spate.
— Pe ăla l-am apucat eu, a spus Deino, apoi a arătat în partea cealaltă a holului. Ian a intervenit
şi el când creatura m-a atacat pe mine, dar Imitatorul de Corbi i-a rupt piciorul ca pe o crenguţă.
— Ian Bowser? am întrebat şi am vârât capul pe uşa deschisă de la camera spre care arătase Deino.
— Da, eu, a răspuns puştiul plăpând, dar simpatic, care avea un picior ridicat şi pus în ghips până la coapsă şi părea înfiorător de palid pe fundalul cearşafurilor înălbite.
— Cred că doare al naibii, i-am spus. Îl cunoşteam de la cursul de artă teatrală. Se îndrăgostise
până peste cap de profa Nolan, care fusese ucisă cam cu o lună în urmă.
— Am avut şi zile mai bune, a zis el şi a încercat să zâmbească.
— Mda, cu toţii am avut, a spus o novice aflată într-unul dintre paturile improvizate de pe hol.
— Hanna Honeyyeager! Nu te văzusem, a spus Damien, m-a ocolit şi s-a dus lângă fată.
Înţelegeam de ce nu o remarcase înainte să spună ceva. Zăcea învelită cu o pilotă mare şi albă,
care o făcea aproape invizibilă, pentru că era, probabil, cel mai alb copil pe care mi-a fost dat să-l
văd. Ştiţi, mă refer la genul ăla de blondă cu pielea aşa de albă încât nu se bronzează niciodată, cu
obrajii mereu trandafirii şi o expresie fie de stânjeneală, fie de uimire. O cunoşteam doar prin
intermediul lui Damien. Îl auzisem vorbind cu ea despre flori, pentru că se pare că fata se pricepea
de minune la tot ce avea petale. Mi-am amintit şi că toată lumea o striga şi pe numele mic, şi pe
numele de familie, ca şi pe Shannoncompton, de altfel, numai că pe ale ei le pronunţau separat.
— Ce-ai păţit, draga mea? a întrebat-o Damien, s-a ghemuit lângă ea şi a prins-o de mână.
Tot căpşorul ei blond era înfăşurat în bandaje, pe care se vedea o pată de sânge, chiar în dreptul
frunţii.
— Când au atacat-o pe profa Anastasia, am ţipat la Imitatorii de Corbi. Cât am putut de tare, a
completat ea.
— Are o voce aşa de ascuţită... a intervenit un puşti pe care nici măcar nu-l vedeam, aflat în
ultimul salon al infirmeriei.
— Ei, se pare că Imitatorilor de Corbi nu le plac vocile ascuţite, a spus Hanna Honeyyeager.
Unul dintre ei a dat cu mine de pământ.
— Stai un pic. Erin a înaintat pe hol spre salonul unde se afla puştiul pe care eu nu reuşeam să-l văd. Tu eşti, T.J.?
— Erin!
— Zeiţă! a scos ea un ţipăt şi a dat fuga în salon.
Chiar în spatele ei, Shaunee a strigat şi ea:
— Şi Cole? Ce e cu Cole?
— El nu li s-a împotrivit, a răspuns T. J. cu o voce chinuită, ceea ce a făcut-o pe Shaunee să se
oprească în uşa salonului, de parcă cineva i-ar fi dat o palmă peste faţă.
— Nu li s-a împotrivit? Dar..., a început Shaunee uluită, însă glasul i s-a frânt.
— O nu! Mâinile tale! a strigat Erin, din salonul lui T.J.
— Ce-i cu mâinile mele? a întrebat el.
— T.J. e boxer. S-a luptat cu vampirii la ultimele Jocuri de Vară şi a luat şi un premiu, a explicat
Drew. Acum a încercat să-l snopească în bătaie pe Rephaim, dar nu prea i-a ieşit figura, iar Păsărilă i-a rupt mâinile.
— Nu se poate, mărită zeiţă, am auzit-o pe Stevie Rae şoptind, cu glasul încărcat de groază.
Mă uitam la Shaunee, care rămăsese în pragul uşii de la salonul lui T.J., neştiind ce să facă, şi am avut o senzaţie foarte neplăcută. Cole şi T.J. fuseseră cei mai buni prieteni şi iubiţii gemenelor. T.J.
era cu Erin, iar Cole cu Shaunee. Cele două cupluri petrecuseră mult timp împreună. „Cum a fost
posibil ca unul dintre ei să îi înfrunte pe Imitatorii de Corbi, şi celălalt, nu?“
— Exact asta aş vrea şi eu să-mi explice cineva.
Până să facă Darius comentariul ăsta, nici nu mi-am dat seama că rostisem acele cuvinte cu voce
tare.
Răspunsul a venit dinspre ultimul pat de pe hol:
— S-a întâmplat pur şi simplu. Au luat foc grajdurile, apoi Neferet şi Kalona şi-au ieşit din minţi.
Imitatorii de Corbi, la fel. Dacă te fereai din calea lor, nu se luau de tine, şi asta am făcut până când
unul dintre ei a înşfăcat-o pe profa Anastasia. Apoi câţiva dintre noi am încercat s-o ajutăm, dar cei
mai mulţi novici au fugit spre dormitoare.
Am privit-o pe puştoaică. Era o roşcată drăguţă, cu nişte ochi albaştri superbi, strălucitori. Avea ambele braţe bandajate şi un obraz vânăt şi umflat. Puteam să jur că n-o mai văzusem în viaţa mea.
— Da' tu cine mai eşti? am întrebat-o.
— Mi se zice Roşcovana, a spus, apoi a zâmbit timid şi a ridicat din umeri. Da, e evident de ce
mă cheamă aşa, dar ce să-i fac... Ăăă, nu mă cunoaşteţi pentru că tocmai am fost însemnată, înainte de furtuna de gheaţă. Profa Anastasia era mentorul meu, a explicat ea, apoi a înghiţit în sec şi a clipit ca să-şi alunge lacrimile.
— Îmi pare foarte rău, am spus şi îmi închipuiam ce greu trebuie să-i fi fost, având în vedere că
de-abia fusese însemnată, smulsă de lângă familie şi desprinsă de tot ce cunoştea, pentru a ateriza în
mijlocul unui asemenea haos.
— Am încercat şi eu s-o ajut, a spus Roşcovana, iar o lacrimă s-a prelins pe obraz. Şi-a şters-o,
însă mişcarea a făcut-o să tresară de durere. Dar Imitatorul ăla de Corbi uriaş mi-a sfâşiat braţele şi
m-a izbit de un copac. N-am putut să fac altceva decât să privesc în timp ce el...
Vocea i s-a frânt cu un suspin.
— Niciunul dintre profesori nu a fost alături de voi? a întrebat Darius cu glas aspru, deşi era
evident că mânia lui nu o avea drept ţintă pe Roşcovana.
— Profesorii ştiau că Imitatorii de Corbi erau agitaţi pentru că Neferet şi consortul ei îşi ieşiseră
din minţi de furie. Ştiam că nu e bine să-i supărăm şi mai tare, a explicat cu glas şovăielnic Safir,
care rămăsese împreună cu Margareta în uşa ce dădea spre holul infirmeriei.
M-am întors spre ea neîncrezătoare.
— Erau agitaţi? Îţi baţi joc de mine? Creaturile alea atacau novicii din Casa Nopţii şi voi n-aţi
făcut nimic pentru că nu voiaţi să-i supăraţi?
— Aşa ceva e de neiertat! s-a răstit Darius.
— Şi Dragonul şi profa Anastasia? Se pare că lor nu le-a păsat că s-ar putea supăra, a remarcat Stark.
— Tu n-ar trebui să ştii mai multe despre cele întâmplate decât oricine altcineva, James Stark?
îmi aduc aminte că erai foarte apropiat de Neferet şi de Kalona. Ba chiar ai plecat din şcoală odată
cu ei, a replicat Margareta cu o voce perfect egală.
Stark a făcut un pas înspre ea, iar ochii săi începeau să capete o scânteie roşiatică, de furie. L-am
prins de încheietură.
— Nu! Nu câştigăm războiul ăsta dacă ne luptăm cu ai noştri, i-am spus, apoi m-am luat de cele
două. Stark s-a dus cu Neferet şi cu Kalona pentru că ştia că mă atacau pe mine, pe Afrodita, pe
Damien, pe Shaunee, pe Erin şi o mănăstire întreagă de călugăriţe. Cu fiecare nume rostit mă mai
apropiam un pic de Safir şi de Margareta. Simţeam cum se agită ameninţătoare în jurul meu forţa
spiritului, acelaşi pe care îl invocasem atât de curând ca să aline suferinţa Dragonului. Cele două au simţit şi ele şi au făcut câţiva paşi înapoi. M-am oprit şi am încercat să mă stăpânesc, am coborât
glasul şi mi-am potolit bătăile inimii.
— A luptat alături de noi, împotriva lor. Neferet şi Kalona nu sunt cine credeţi voi. Sunt un
pericol pentru toată lumea. Dar nu am timp acum să încerc să vă conving de ceva ce ar fi trebuit să
vă fie clar încă de când tipul ăla înaripat a izbucnit din pământ într-o mare de sânge. Acum am venit aici ca să-i ajut pe puştii ăştia şi, din moment ce pare să vă deranjeze, cred că ar fi o idee bună să vă duceţi fuguţa la voi în cameră, cum au făcut şi ceilalţi.
Cele două femei vampir, şocate şi ofensate, s-au dat înapoi şi s-au năpustit pe scările care duceau
spre apartamentele vampirilor. Am oftat adânc. Îi spusesem lui Stark că nu puteam să câştigăm
războiul ăsta dacă ne luptam cu ai noştri, iar apoi le ameninţasem. Însă când m-am întors spre
grupul nostru restrâns din infirmerie, am fost întâmpinată cu zâmbete, urale şi ropote de aplauze.
— Îmi venea să le trimit la plimbare pe vacile astea două încă de când am ajuns aici, a strigat
Deino din salonul ei şi mi-a zâmbit.
— Şi cică ei i se spune Teribila, a intervenit Afrodita, cu o referire evidentă la faptul că, în
greacă, Deino înseamnă „îngrozitor”.
— Eu îmi dau seama ce simt oamenii. Dar n-am vreo afinitate faţă de vreun element, darămite
cinci, aşa că nu prea pot să-i iau la şuturi, a spus Deino. Şi-a frecat braţul rănit cu un aer absent,
apoi şi-a îndreptat atenţia spre Afrodita. Auzi, n-ar fi trebuit să mă port aşa de urât cu tine în ultimele luni. Scuze.
Mă aşteptam ca Afrodita să se burzuluiască la ea şi să-i spună vreo două, în fond, Deino o tratase oribil, la fel şi restul aşa-ziselor ei prietene.
— Mă rog, cu toţii o mai dăm în bară din când în când. Nu-i nimic, a spus ea, spre surprinderea
mea.
— Câtă maturitate, am remarcat.
— Tu nu trebuia cumva să formezi un cerc? mi-a retezat-o.
I-am zâmbit larg când am văzut că se făcuse roz în obraji.
— Ba să ştii că da. M-am uitat la Stevie Rae, la Damien şi la Shaunee, apoi am strigat: Erin, vrei să-ţi ieşi un pic din rolul de asistentă şi să treci în cerc?
A ţâşnit din camera lui T.J. ca drăcuşorul din cutia cu surprize.
— Cum să nu, floare la ureche.
Am remarcat că ea şi Shaunee nu s-au uitat una la cealaltă, dar în niciun caz nu aveam acum
timp sau energie să mă gândesc la problemele gemenelor.
— Auzi, fata cu pământul, încotro e miazănoapte? am în trebat-o pe Stevie Rae.
S-a dus şi s-a aşezat vizavi de intrarea în hol.
— Aici e, clar.
— Bine. Restul ştiţi ce aveţi de făcut.
Şi-au luat cu toţii locurile în primire, ca nişte adevăraţi profesionişti: Damien la răsărit, înspre aer, Shaunee la miazăzi, înspre foc, Erin la apus, înspre apă, iar Stevie Rae stătea neclintită înspre
pământ, la miazănoapte. Când au fost gata, m-am aşezat în mijlocul cercului. Începând cu Damien,
de la răsărit, am invocat fiecare element în cercul nostru, continuând în sensul acelor de ceasornic, până când, în sfârşit, am invocat şi eu spiritul.
În timp ce se forma cercul mi-am ţinut ochii închişi, iar când acesta a fost complet, i-am deschis
şi am văzut un fir argintiu, strălucitor, care ne unea pe toţi cinci. Am dat capul pe spate, am ridicat braţele şi am strigat bucuroasă, cu glasul întărit de forţa celor cinci elemente.
— Ce bine e să fii acasă!
Prietenii mei au râs fericiţi, teferi şi nevătămaţi, împliniţi prin puterea elementelor şi uitând,
pentru o clipă, de haosul şi de greutăţile care ne copleşeau.
Însă nu şi de durere. Nu aveam să uit de ce formasem cercul, cu toate că era atât de simplu să te
laşi purtat de entuziasmul acela stârnit de elemente.
M-am concentrat şi m-am calmat, apoi am început să vor besc, cu glas puternic şi sigur.
— Aer, foc, apă, pământ şi spirit, v-am chemat aici, în cercul nostru, cu un motiv anume.
Prietenii noştri novici sunt răniţi. Nu sunt tămăduitoare, de fapt, nici măcar Mare Preoteasă nu sunt.
Am făcut o pauză şi am aruncat o privire afară din cerc, înspre cea Stark. Mi-a făcut cu ochiul, iar
eu i-am zâmbit şi am continuat: însă scopul meu este evident. Vă rog să-i atingeţi pe aceşti copii
răniţi. Eu nu pot să-i vindec, dar vă cer vouă să-i alinaţi şi să le daţi forţă, ca să se poată vindeca
singuri. Căci asta cred că ne dorim cu toţii, şansa de a ne vindeca singuri, în numele lui Nyx, vă cer
să-i ajutaţi pe aceşti novici! Mi-am concentrat mintea, trupul, sufletul, am întins braţele şi mi-am
închipuit că trimit cu putere elementele spre cei răniţi.
Am auzit exclamaţii de uimire şi de încântare şi chiar câteva icnete de durere când cele cinci
elemente au început să se agite prin încăpere şi i-au pătruns pe novici. Am rămas ţintuită-n loc,
servind drept culoar de trecere pentru cele cinci elemente, până când au început să mă doară braţele
şi sudoarea mi se prelingea pe corp.
— Zoey! a spus Stark. Ajunge! I-ai ajutat, acum închide cercul.
Abia atunci l-am auzit pe Stark şi am înţeles că vorbea cu mine de ceva timp, însă eu eram atât
de concentrată încât trebuise să strige pentru ca informaţia să ajungă până la mine.
Am lăsat braţele în jos obosită, le-am mulţumit din suflet celor cinci elemente şi mi-am luat
rămas-bun de la ele, iar apoi, nu ştiu cum, am simţit că mi se înmoaie picioarele şi am aterizat drept în fund pe podea.