》☆ Fantezie ☆《 》♡ Dragoste ♡《
Singura problemă care țopăia pe fiecare nerv al Zemorei Bloom, era practic ieșirea ei în societate. Crescută de mică în așa fel încât să devină o soție și o mamă model într-o bună zi, Zemora era exact opusul acesto...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Modul în care conacul Bloom a prins viață, recăpătându-și lumina de altă dată în pragul începutului noului sezon londonez, mă neliniștea teribil. Pândeam moartea cu ochii deoarece dacă doamna Myers sau Octavianna aveau să îmi vadă unghile însângerate și roase de la tot stresul care mi-a îngreunat umerii din prima oră a dimineții, trecând prin bariera oribilă adusă de mahmureala din urma nopții precedente, aveam să îmi găsesc sfârșitul chiar atunci și chiar acolo, la ce omor mă aștepta printre degetele lor.
Eram blocată între ciocan și nicovală. Voiam să plec, să-mi iau paltonul din cui și calul din grajd pentru a porni eu însumi în căutarea lui Luka și Nirvana fiindcă era inadmisibil. A trecut o zi intreagă de când se presupunea că unchiul Henry s-a aventurat în căutarea lor Londra și încă nu se zărea nici măcar cel mai slab semn din partea lor în îndepărtare. Trebuia să plec ieri, imediat cum am auzit că amândoi erau pierduți naiba știe pe unde, fiind conștientă cât de periculoase pot fi străzile din Londra, mai ales în timpul nopții. Trebuia să plec, cu tot cu posibil scandal și bârfe ce se puteau isca din pricina faptului că fiind o domnișoară necăsătorită, mă plimbam de nebună prin oraș singură. Nici măcar nu-mi păsa că oamenii puteau să tragă asemenea concluzii.
În același timp nu îi puteam lăsa pe Wezen, Caspian și Olivia, care evident au fost o epavă fantomă care dispărea treptat sub ochii mei când mi-au speriat sufletul afară din piept, apărând pe nepusă masă în curtea casei, singuri. Ei aveau nevoie de mine. Eu aveam nevoie de Luka, dar totodată aveam nevoie de familia mea. Wezen, Caspian și Olivia erau familia mea. Ei, la fel ca Luka, m-au văzut în cele mai josnice și grele momente ale mele. Au fost corabia de pe care colacul meu de salvare — Luka Tamarson — a fost aruncat, și m-au primit în familia lor, sub aripa lor, cu brațele deschise.
Nu este timpul să fiu nesăbuită. Este timpul pentru vindecare.
Viața mea este literalmente un dezastru imposibil. Nu spun asta deoarece vreau să îmi plâng de milă, pentru că asta am făcut toată viața. Mi-am plâns de milă. Dar în aceste clipe nu pot să nu râd la ironia sorții.
Ieri am luptat într-un război, iar astăzi am probleme normale de fete!
Mă rog, probleme pe care orice fată care se afla în poziția mea în aceste clipe le putea avea, ca și alegerea unei rochii sau chiar visam cu ochii deschiși la un făt-frumos din lacrimă ce mă așteaptă undeva, acolo, pierdut. Dacă Zemora de optsprezece ani ar auzi asta cel mai probabil ar încerca să își scoată timpanul afară cu o furculiță. E incredibil de înfricoșător cât de multe se pot schimba într-un an, sau trei ani, dacă iau în considerare perioada cronologică din Londra.
— Ești tristă.
Nu era o întrebare, nici vreo noutate, ci mai mult o observație. Remarcă rostită de vocea adorabilă a nepotului meu, Zen, care a rămas în grija mea în această după-amiază. Habar nu aveam unde era sora mea, iar dacă eram sinceră, nici măcar nu mă interesează în această clipă, dar conștiința mea mult prea caldă mă irita groaznic, făcându-mă să ezit din a-l aduce pe Zen în fața familiei noastre venită din Regatul Wonderland. Cumva, mi se părea total greșit să o fac cât timp Vianna era blocată involuntar într-o ceață a necunoștiinței cu privire la toate astea. Așa că eu și Zen ne petreceam timpul în bucătărie, la mila activității lui preferate. Zen adora să o ajute pe doamna Myers la cătit. Fie că spărgea un ou pentru ea sau îi curăța vreo lingură de aluat sau ciocolată, Zen era ajutorul ei de nădejde, fără de care mâncare nu ar avea același gust, iar întreaga energie pozitivă din încăpere, inexistentă.
