》☆ Fantezie ☆《 》♡ Dragoste ♡《
Singura problemă care țopăia pe fiecare nerv al Zemorei Bloom, era practic ieșirea ei în societate. Crescută de mică în așa fel încât să devină o soție și o mamă model într-o bună zi, Zemora era exact opusul acesto...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
,, Am mai povestit, și am să o tot fac până când subiectul va fi consumat, dar de când mă știu..în momentele în care singurătatea îmi bate la ușă cu gândul de a-mi da toată starea peste cap și de a mă face să simt tot feluri de lucruri periculoase, am învățat să aleg o altă cale. Să-mi întrept atenția spre o nouă ușă deschisă și mult mai primitoare. Și cum foarte curând m-am trezit tot mai des și tot mai mult timp în situați de genul, mai ales atunci când Lian era plecat la scoală, iar Vianna prefera să facă pe doamna de companie a unor prietene de ale tatei, sau chiar soției lui actuale de la vremea accea, am preferat să mă ascund dese ori într-un colțișor liniștit din interiorul minți mele. Unde să pot să fiu tot ce îmi doream. Să scriu scenarii în care eu eram cu totul altă persoană, departe de conacul ăsta trist și gol. O persoană diferită, rivală cu moartea care îi bătea tot timpul la ușa, doar că o sfida în asemenea feluri, încât nicioadată nu reușea să îi spargă ușa ca să o înhațe.
Aventură...mister. Pasiune. Scenariul meu preferat pe care mă trezeam rescriindu-l din nou și din nou, ba chiar poate adăugând aventuri noi la el, era unul în care se făcea că eu, personajul principal, normal, eram un căpitan pe o corabie de pirați. Eram foarte respectată și nimeni nu avea curajul să mă sfideze în vreun fel. Călătoream pe mările albastre făcându-mi-le prietene și găseam fel de fel de comori. Mai apoi, dansam alături de echipajul meu format din bărbați și femei de toate vârstele până în zori, atunci când ultimul camarad nu se mai putea ține pe picioare și doar atunci îmi permiteam și eu să cad alături de ei, moțăind pe pumnte. 0dată, l-am auzit pe Oliver Persky povestindu-i tatei despre cum el era un mare fan al unui pirat care fura tinere fete de la familile lor pentru a le duce în bordeluri. Am fost de-a dreptul revoltată când am auzit toată povestea. Cum putea un om normal la cap să spună așa ceva?
Cum putea să încurajeze una ca asta. Mă treceau fiori când mă gândeam că oricărei femei i se putea întâmpla asta, nici nu voiam să-mi imaginez ce simțeau cele care erau acum ținute captive pe un vas ca mai apoi să fie forțate să îndeplinească dorințele bărbaților fără voia lor. Deși nu eram sigură în ce consta asta..nici nu prea voiam să aflu. Dezgustată și nervoasă că o atrocitate de genul se putea întâmpla undeva în lume cu sute de femei, m-am închis în camera mea..și mi-am reluat rolul de căpitan în locul oarecum stabil al imaginației mele. Comandam echipajului meu să ridice ancora, anunțându-i că pornim la vânătoare de creaturi care nu meritau numite oameni. Cred că scenariul cu piratul mereu va fi preferatul meu.
Acolo eram mereu atât de hotărâtă, de rece când era nevoie, de curajoasă și tare ca piatra. Și totuși..toate astea erau create de mine. Eu controlam totul..de la viața femeilor de pe corabia cu acei nenorociți, până la viața ajutorului meu de căpitan. Fiindcă totul era în capul meu..și nimic nu era real. Era doar făcut de mine. Nu-mi permiteam să mă gândesc că toate astea s-ar putea adeveri într-o zi. Nu exista nici-o șansă ca visele mele să devină realitate. Nu voiam să îmi trăiesc scurta viață ca și o răfală de vânt, făcându-mi speranțe false. Pentru că aș sfârși cu inima sfâșiată și cu visele zdrobite sub talpa jegoasă a cuiva, mai dureros decât era totul acum.
