Regatul Inimilor Roșii

75: Primul stadiu: Negare.

MAD HATTER 🎩

        Nona mi-a spus că există cinci stări ale durerii prin care treci atunci când pierzi pe cineva. Stări prin care și ea a trecut nu de mult, atunci când și-a pierdut buna prietenă, Lilian Talbot.

        Negare. Furie. Negociere. Depresie. Acceptare.

        Cum eu m-am născut cu furia în suflet și frunte, am strâns-o în brațe și am sărit peste cele patru stadii, adăugând unul sau chiar două la această listă.

        Răzbunare și recuperare.

        Wezen și toate persoanele care cred că am să stau pur și simplu, frecând sabia de copacii din Wonderland de parcă nimic nu s-a întâmplat erau ori proști, ori cu vreun handicap minor rămas din urma războiului.

        Am înțeles faptul că era îngrijorat din pricina propriei sale iubite, care acum trecea printr-o cădere nervoasă de milioane, blamându-se pentru faptul că a lăsat-o pe Zemora singură, împotriva celor doi, dar urmele de sânge de la locul faptei și toată energia, sentimentele, care au rămas în aer îmi spuneau că Olivia nu e singura care a fost rănită. La cum o cunoșteam pe Zemora, sigur nu s-a lăsat fără o luptă, iar ceva a mers prost pe final.

        Gândul că prin toți acei stropi de sânge exista și vreo picătură din cel al Zemorei nu făcea decât să mă enerveze și îngrijoreze în același timp mai mult decât eram deja, așa că nu îndrăzneam să acord atenție în vreun fel acelui gând.

        Totuși, nu știam ce s-a întâmplat până să leșine Olivia, deoarece blonda era încă în stare de șoc. Încercam să fiu înțelegător. Dumnezeule, încercam. Dar capacitatea mea de a fi răbdător slăbea pe oră ce trece, timp în care nu aveam idee unde Zemora putea fi în aceste clipe.

        Știam că era bine. O simțeam. Sau poate îmi doream atât de mult ca acest lucru să fie adevărat încât sufletul meu a luat-o razna. Dar eram sigur că Zemora era bine.

        Era Zemora Bloom până la urmă. Trandafirul Albastru al Armatei Negre. Ar fi foarte supărată dacă aș îndrăzni să o subestimez în vreun fel. Doar eu am antrenat-o, învățând-o să se apere singură — deși s-a descurcat foarte bine și până acum când venea vorba de auto-apărare — nu cu mult timp în urmă. Era o luptătoare. O regină fără titlu sau coroană.

        Probabil adevărata mea problemă din aceste clipe era faptul că, pe lângă îngrijorare și frică, îmi era foarte dor de ea. Îmi lipsea al naibi de mult, deși nu au trecut mai mult de zece ore de la ultima noastră conversație. Perioada de timp în care am fost despărțiți nu a contat vreodată. Îmi era dor de ea. Atât de mult. Mereu.

        „Tu și cu mine?" suspină ea ultima dată când ochii nosștri s-au întâlnit.

        „Tu și cu mine."