》☆ Fantezie ☆《 》♡ Dragoste ♡《
Singura problemă care țopăia pe fiecare nerv al Zemorei Bloom, era practic ieșirea ei în societate. Crescută de mică în așa fel încât să devină o soție și o mamă model într-o bună zi, Zemora era exact opusul acesto...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Îți este cunoscută expresia: „Curiozitatea a omorât pisica"? erau vorbele pe care mi le-a adresat Tamar cu câteva luni în urmă.
Bunica lui Luka, Tamar, era un curcubeu de gânduri bune și drăgălașe cât era ziulica de lungă, în cel mai ironic mod posibil. O iubeam pentru asta, însă. Era una din singurele persoane în care puteam avea încredere că aveau să îmi ofere opinia lor brutală, dar sinceră când aveam nevoie de ea. Când nu aveam nevoie de o opinie brutal de sinceră care să mă trezească la realitate, sentimentele mele sfârșeau în cel mai probabil scenariu, zdrobite sub piciorușul ei micuț, dar presupun că toate astea erau riscurile meseriei.
Înainte ca întreaga luptă purtată de cele două armate ale Regatului Wonderland să se împută, Tamar ne-a făcut o vizită aducând alături de ea un strop de liniște, demonstrându-mi că ea și Pops supraviețuiseră atacului care a lovit barul familiei lor în principal din vina mea, deaorece acei soldați erau pe urmele mele în acele clipe, iar eu și Luka i-am adus practic pe capul bunicilor săi, fapt pentru care Tamar nu mă învinovățea, dar eu aveam să o fac pentru tot restul vieții mele.
Când Nona și Pops au apărut pe nepusă masă, dar bineveniți, la ușa noastră nu mă așteptam să fiu primită cu atât de multă căldură de către cei doi, totul întâmplându-se în perioada în care m-am izolat complet în interiorul meu, ținându-i pe Luka și Nirvana la o distanță cât mai mare de mine și spațiul meu personal, permițând doar câtorva persoane — Olivia, Wezen, Ares și Caspian — să treacă prin scutul ridicat în jurul meu. Tamar îl crescuse pe Luka, era practic mama lui, iar de obicei, din propria mea experiență, mamele de băieți își țineau prințul pe un piedestal înalt de pe care nici săgetați de Artemis însuși nu pot fi doborâți. Nu mi-am imaginat vreodată că ea avea să îmi înțeleagă nevoia de a mă îndepărta brusc de fiul ei, rănindu-l neintenționat.
A făcut-o însă. A înțeles totul, chiar și lucrurile care au rămas nerostite, dar pluteau prin jurul nostru făcându-și prezența simțită. Tamar m-a certat. Nu a pus întrebări despre situația noastră actuală. Nu mi-a invadat spațiul personal fără permisiune, iar când m-a îmbrățișat, m-a strâns în brațele sale de parcă aș fi un prieten de mult pierdut a cărui lipsă îi apăsa conștiința mai mult decât ar vrea ea să o facă.
— Da? am șoptit, luată prin surprindere de întrebarea.
Tamar păru iritată de confuzia mea, proptindu-și pumnii în șolduri când îmi răspunse:
— Copilă, în cazul tău gânditul în exces îți va aduce sfârșitul! zise ea, oferindu-mi unul din rarele ei zâmbete triste.
Atunci, pe moment, n-am înțeles absolut deloc scopul cuvintelor sale. De ce îmi spunea toate astea? Cu ce mă ajută pe mine la câștigarea acestui război faptul că ea considera că eu gândeam totul prea mult?
