Jucătorul Alpha [Volumul 1] 18+

Capitolul 4 - Jocul de hochei

~Nina~

Am intrat în arenă, care era deja plină de studenți entuziasmați. Jumătate din arenă era rezervată pentru universitatea noastră, în timp ce cealaltă jumătate era rezervată pentru cealaltă universitate. Culorile școlii noastre erau vișiniu și auriu - cealaltă universitate era albastră și neagră.

"Hai să găsim un loc bun", a spus Jessica. Am urmat-o pe scări, apoi ne-am strecurat printre rândurile de scaune spre câteva locuri libere. Odată ce ne-am ocupat locurile, am putut auzi conversația dintre celelalte fete din jurul meu; subiectele lor de discuție se axau în principal pe Enzo.

"Crezi că ne va face să câștigăm din nou?".

"Bineînțeles că da! Enzo joacă întotdeauna perfect".

"Mă simt atât de norocoasă doar pentru că merg la aceeași universitate cu el!"

M-am strâmbat un pic la conversație și am dat scroll pe telefon în timp ce așteptam să înceapă meciul. Lângă mine, Jessica a scos un binoclu și a început să cerceteze patinoarul. Le văd pe majorete executând un dans energic de deschidere pe patine înainte de meci, cu Lisa în frunte. Arăta orbitor în uniforma ei sumară, cu picioarele perfect bronzate și părul blond platinat tras într-o coadă de cal înaltă cu fundiță. Și-a fluturat pompoanele pentru a încuraja mulțimea. Uitându-mă la fata care mi-a furat prietenul mi s-a făcut rău.

Nu fusesem niciodată un mare fan al sportului, dar felul în care mulțimea se entuziasma m-a făcut să mă entuziasmez și eu. Pe măsură ce jucătorii de hochei patinau pe patinoar, unii dintre ei s-au apropiat de anumite majorete care erau prietenele lor și le-au sărutat în public. I-am putut vedea pe Justin și Lisa schimbând priviri.

Justin nu mă adusese niciodată la meciurile lui, chiar dacă ne întâlneam de câteva luni. Când mă duceam la meciurile lui, nu-mi dădea atenție decât după aceea. Am crezut atunci că era doar timid, dar acum știam că pur și simplu nu voia ca Lisa să ne vadă împreună.

"Nu-i da atenție lui Justin", a spus Jessica, înmânându-mi binoclul ca să pot vedea mai bine. "Nu merită timpul tău."

Am luat binoclul și m-am uitat prin el. Dintr-un motiv oarecare, l-am căutat pe Enzo. Nu știam de ce îmi doream atât de mult să îl văd, dar o făceam.

Și m-a văzut.

Cumva, în ciuda miilor de studenți din această arenă imensă, Enzo s-a uitat direct la mine. Era ca și cum ar fi avut un al șaselea simț, ca și cum ar fi știut exact unde mă aflu fără să se gândească. Chiar și de aici, puteam să văd în ochii lui un strop de sălbăticie din noaptea precedentă; ca și cum aș fi fost prada lui.

I-am dat repede binoclul înapoi Jessicăi, în timp ce fața mi s-a înroșit. Enzo s-a îndepărtat și a ieșit în mijlocul patinoarului, patinând în cercuri și lovindu-și crosa de hochei în aer în timp ce mulțimea aplauda. În jurul meu, fetele țipau și leșinau, în timp ce băieții strigau și urlau.

A început meciul. Am pierdut repede din vedere pucul, dar am reușit să urmăresc jocul urmărindu-l pe Enzo, care patina rapid ca fulgerul și se mișca agil pe patinoar ca și cum s-ar fi născut cu patine de gheață în picioare. Făcea mișcări rapide cu crosa de hochei pentru a-i păcăli pe adversari, lovind pucul printre picioarele lor către unul dintre coechipierii săi înainte de a se îndepărta cu viteză. Se mișca atât de repede încât era aproape ca un fulger. Dintr-un anumit motiv, mi se părea aproape supranatural... dar nimeni altcineva nu părea să observe, așa că m-am gândit că era doar în capul meu.

În curând, adversarii au devenit frustrați și agresivi. Un jucător în special - cred că era căpitanul celeilalte echipe - a început să-l urmărească îndeaproape pe Enzo și să încerce să-l împiedice.

"Haide, Enzo!" a strigat Jessica.

"Sper să nu se rănească", a spus o altă fată de lângă mine, așezându-se pe scaunul ei pentru a vedea peste cineva din fața noastră.

Enzo a marcat un gol și, dintr-o dată, căpitanul celeilalte echipe și-a aruncat crosa și casca pe gheață și l-a atacat pe Enzo. Mulțimea a răsuflat ușurată în timp ce cei doi se luptau pe gheață.

Celălalt jucător a aruncat cu pumni în Enzo, în timp ce Enzo doar a blocat și s-a ferit, fiind clar că nu voia să-l rănească pe celălalt jucător.

A fost momentul în care mi-am dat seama în sfârșit cât de multă presiune era asupra lui Enzo ca jucător de hochei vedetă. Mi-am ținut respirația în timp ce priveam lupta, imagini cu noi în pat trecându-mi în minte. Dintr-un motiv oarecare, îmi păsa suficient de mult de Enzo încât să nu vreau să fie rănit. Nu mi-a păsat să mă uit la Justin nici măcar o secundă.

Arbitrul a fluierat și a întrerupt lupta. Mulțimea a aplaudat în timp ce Enzo s-a ridicat în picioare și și-a pus casca la loc, acoperindu-și părul șaten și creț. Celălalt jucător a fost pus pe bancă pentru comportamentul său, iar meciul a continuat cu un penalty pentru cealaltă echipă.

În timpul pauzei, majoretele s-au întors pe patinoar și au început spectacolul de pauză.

"Ți-e foame?" I-am spus Jessicăi. Ea s-a uitat la mine și a ridicat din umeri, prea implicată în conversația ei cu o altă fată despre cât de sexy arăta Enzo ferindu-se de concurentul nesportiv din timpul bătăii. De când o cunoșteam, Jessicăi îi era întotdeauna ușor să-și facă prieteni. Nu mă deranja, pentru că eu eram mai introvertită și apreciam faptul că ea prelua de obicei controlul asupra întregii socializări la lucruri de genul acesta.

M-am ridicat în picioare și am ieșit din rândul nostru, apoi am coborât pe tribune spre standurile cu mâncare. Stomacul îmi mârâia, iar mirosul de covrigei moi îmi făcea și mai multă foame.

"Un covrig moale, vă rog", i-am spus vânzătorului. "Și o apă, de asemenea".

I-am dat banii vânzătorului și mi-am așteptat covrigul. În acel moment, am simțit că cineva mă privește și m-am întors să îl văd pe nimeni altul decât Enzo.

Stătea cu coechipierii săi pe marginea patinoarului, în timp ce se odihneau și beau apă, dar se uita fix la mine. Ochii lui căprui aproape că străluceau. Inima mea a început să se accelereze în timp ce mă vedeam incapabilă să mă desprind de privirea lui puternică.

Ceva la el mă făcea să vreau să merg spre el ca și cum aș fi fost în transă...

"Domnișoară? Alo?"

Vânzătorul m-a scos din transă. Îmi întindea covrigul și apa.

"Oh... Îmi pare rău", am spus. "Mulțumesc."

Mi-am luat covrigul. Când m-am întors, Enzo nu se mai uita la mine și era în schimb cufundat într-o conversație cu un coechipier, ca și cum nu s-ar fi uitat în sufletul meu.

M-am gândit să mă întorc la Jessica, dar după întâlnirea cu Enzo care mă găsise în mulțimea masivă și se holba la mine chiar acum, nu-mi doream decât să plec. M-am hotărât să inventez o scuză mai târziu și să mă duc acasă; Jessica își făcuse deja niște prieteni și probabil că nici nu ar fi observat absența mea. Mă putea pune la curent cu rezultatele meciului mai târziu.

Am ieșit din arenă, aruncându-mi covrigul nemâncat la gunoi la ieșire, deoarece stomacul meu se simțea brusc prea rău ca să mănânce. Aerul răcoros de toamnă a fost o mică ușurare în timp ce mă întorceam spre dormitoare, deși mă simțeam încă inconfortabil, de parcă aș fi fost urmărită... sau vânată.

Cum reușise Enzo să mă zărească așa în mulțime? Și de ce arăta mereu atât de animalic și înfometat când se uita la mine? Nu auzisem niciodată pe vreuna dintre numeroasele sale alte aventuri să se plângă de așa ceva, așa că poate că totul era doar în capul meu. Trebuie să fie.

De ce altfel Enzo părea un prădător?