malevolent | seria Madness (part. III)

Capitolul șaptesprezece

Mi-am apăsat încet cizmele de-a lungul plăcilor de beton ale trotuarului. Întunericul învăluise complet Beverly Hills, așa că nu puteam vedea nimic decât la lumina lămpilor stradale. Corpul meu aruncă o umbră lungă pe asfalt. Această seară târzie a fost ca oricare alta, neremarcabilă. Stelele nu străluceau pe cerul negru, câinii lătrau încet, iar ocazional trecea o mașină pe stradă. Și a fost Blake Karina Campbell în toate astea. O Blake Karina Campbell incredibil de obosită.

Am fost ușurată să intru pe proprietatea noastră. Am tresărit la vederea Audiului roșu al mamei, pentru că prezența lui însemna că Holland s-a întors de la primar. Nu puteam fi surprinsă, din moment ce era deja târziu, iar ea mă sunase de patru ori. Probabil că era îngrijorată și se întreba unde naiba este fiica ei. Nu am vrut să vorbesc cu ea, dar am simțit că nu voi rata predica. Am zâmbit slab. Așa că este adevărat că istoria se repetă mereu. Astfel au stat treburile și vara trecută: dispariția mea fără explicații, ignorarea apelurilor, certurile și mințitul.

Am oftat când am văzut luminile aprinse în casă. Am urcat treptele spre verandă, apoi m-am îndreptat spre uşă şi, rugându-mă pentru cea mai blândă pedeapsă, am intrat înăuntru. Obosită, am început să îmi scot pantofii, simțind durerea din mușchi iradiind în tot corpul.

Am închis ochii când am auzit pași nervoși apropiindu-se.

- Blake Karina Campbell! un țipăt furios a răsunat în toată casa, făcându-mi stomacul să se încleșteze inconfortabil

Mi-am strâns ochii, tresărind.

Am oftat din nou și am deschis ochii, ochii mei căzând imediat pe Holland care stătea în fața mea. Părul îi era dezordonat și obrajii îi erau ușor îmbujorați. Mâinile ei erau pe șolduri, gâfâia tare și mă privea cu o expresie criminală. Este o minune că nu am sfârșit cu două pumnale înfipte în frunte. La început am văzut o sclipire de ușurare în ochii ei, dar a dispărut la fel de repede cum apăruse, ușurarea fiind înlocuită de furie într-o fracțiune de secundă.

- Mamă, îți explic totul într-o clipă... am început cu remușcări sincere, dar ea nu m-a lăsat să termin

- Cred că este cazul, din moment ce nu ai răspuns la telefonul blestemat! strigă ea isteric, aruncându-și mâinile în aer. Am fost la primarul Manson pentru o vreme, iar când m-am întors, ai plecat Știi cât de îngrijorată am fost?! Asher nu avea habar unde ești, mașina era încă pe alee și ai dispărut! Blake, te-am sunat de atâtea ori. Am crezut că s-a întâmplat ceva! Că ai avut un accident, că ai fost răpită, totul!

Mi-am rotit ochii peste cap, ceea ce desigur nu a trecut neobservat. Am înțeles că era îngrijorată, până la urmă era mama mea, dar uneori chiar exagera. Nu mai aveam doisprezece ani.

- Mamă... am început, dar am fost redusă la tăcere din nou

Am vrut să îmi dau ochii peste cap iar pentru că părea că nu mă lase să spun o vorbă. Nici măcar nu mi-a dat șansa să explic. Am vrut să rezolv asta cât mai curând posibil, fără strigăte și isterie, și apoi să merg în camera mea și să încerc să mă adun după această zi grea și emoționantă. Din păcate, Holland părea că avea alte planuri pentru mine.

- Doamne, unde dracu ai fost în tot acest timp? țipă ea, vocea ei ascuțită răsunând pe pereții coridorului în care stăteam noi

Eram pe cale să deschid gura, dar bineînțeles că de data aceasta m-a bătut din nou.

- I-am sunat pe toți unul câte unul pentru a afla ceva, dar nici Seán și nici Dakota nu știau unde ești. Dragă copilă, vrei să mă trimiți prematur în mormânt? Nu îmi spui nimic!