malevolent | seria Madness (part. III)

Capitolul treizeci și trei

Douăzeci și opt de zile.

Nu îmi aminteam când secundele se transformau în minute, minutele în ore și orele în zile. Mi-am amintit că timpul nu s-a oprit. Dimpotrivă, a continuat să alerge, fără a-mi oferi șansa să respir. Se grăbea în necunoscut, târându-mă neputincios cu el. Nici nu mi-am amintit momentul în care m-am împăcat cu el. Nu îmi păsa, deși totul în jurul meu țipa: douăzeci și opt de zile.

A trecut atât de mult timp de la ultima mea conversație cu Kane, punând capăt relației noastre. Poetic, aș putea spune că a trecut atât de mult de când soarele a încetat să mai strălucească pentru mine.

Supradramatizez? Poate. Douăzeci și opt de zile de când m-am concentrat doar pe mine pentru prima dată după mult timp.

Acel blestemat de apel care mi-a sfâșiat inima de fiecare dată când mă gândeam la asta. Am urât că îmi amintesc fiecare detaliu al lui. Fiecare cuvânt era rostit cu o voce răgușită. Durerea care m-a lovit atunci. Fiecare oftat și conștientizarea că s-a terminat cu adevărat.

Uneori am vrut să uit de această conversație. M-am rugat tuturor zeităților să îmi scoată asta din cap. Îmi doream o pace pe care nu o puteam experimenta niciodată. Dar apoi mi-au venit în minte alte gânduri. Cele care m-au făcut să îmi amintesc. Cele care m-au convins că ar fi mai bine dacă îmi amintesc toate momentele cu el, precum o nălucă în neant. Momente în care eram fericită și tristă. Va fi mai bine dacă îmi amintesc de persoana care m-a ajutat să învăț să trăiesc.

Zilele acelea au fost groaznice, pentru că atunci mi-am dat seama ce înseamnă să nu simți literalmente nimic. De ceva vreme m-am bucurat de acest gol. Din acest neant emoțional care mi-a pus stăpânire pe corpul și mintea mea după ce m-am confruntat cu dureri și suferințe copleșitoare. Golul era frumos. Parcă cu atingerea unei baghete magice, grijile au dispărut și întunericul a acoperit totul și a umbrit suferința.

Dar a fost temporar, iluzoriu. După câteva zile, sentimentul de frumusețe s-a transformat în furie, iar furia s-a transformat în frică. Îmi era frică. Mi-a fost frică de tot. Nimicul a început să mă îngrozească, la fel și indiferența de care nu puteam scăpa. Am început să regret că l-am gustat. Poate că dacă nu aș fi făcut asta, mi-ar fi fost mai ușor să mă ridic pe picioare.

A fost al naibii de greu. Chiar m-am întrebat cum poate cineva să sufere atât de mult. Nu doar suferința psihică m-a distrus. Era ca o dependență. Eram furioasă pentru că nu luasem un medicament de douăzeci și opt de zile. Douăzeci și opt de zile de când am început dezintoxicarea. Puteam să petrec ore întregi gândindu-mă la mine, doar ca să ajung în baie sub un duș rece, repetând ca o mantră că trebuie să fie așa. A fost nebunesc? Desigur. Am devenit nebună în momentul în care l-am cunoscut. Am înnebunit după el, deși știam cum se va termina. Dar mi-a păsat înainte? Dacă m-aș fi uitat la el, probabil m-aș fi scutit de suferință. Pentru mine și pentru toți cei din jurul meu, dar nu m-am ascultat pe mine sau pe alții. M-am agățat orbește de Kane, care m-a făcut să mă simt în siguranță. Chiar dacă lumea în care trăia ​​nu era deloc sigură.

M-am gândit la asta și am simțit că cu douăzeci și opt de zile mai devreme făcusem ce trebuia. A trebuit sa o fac. În cele din urmă a trebuit să opresc acest chin. Chiar dacă nu era pace în mine, am crezut că cu timpul o voi găsi. Decizia de a-i cere lui Kane să plece a fost una dintre cele mai grele pe care le-am avut vreodată în viața mea. Și nu pentru că m-am îndrăgostit. Problema era cât de adânc a pătruns în viața mea, cât de mult a devenit... indispensabil. Mi-am amintit atâtea lucruri despre el. Mi-am amintit prima noastră întâlnire, sărutări, conversații și certuri, dar nu mi-am putut aminti de momentul în care a devenit aerul fără de care nu puteam respira. Dar aceasta nu a fost doar o altă poveste de dragoste. Dintr-un motiv simplu. Nu era dragoste în ea.