malevolent | seria Madness (part. III)

Capitolul treizeci și patru

Știi ce ai făcut?

Aveam doar aceste patru cuvinte în cap. Mi se părea că mă aflu într-o altă dimensiune, că privesc din exteriorul corpului meu. Nu am putut simți nici o parte din el, nu am respirat și nici nu am clipit. M-am uitat la băiatul nemișcat, incapabilă să mă concentrez pe altceva decât pe acele patru cuvinte nenorocite. Mi-am auzit gândurile ca o șoaptă în spatele urechii mele. Nu am lăsat nimic să ajungă la mine. În acel moment ceasurile s-au oprit. În acel moment, literalmente totul s-a oprit pentru mine.

Nu se ridică.

Nu mă puteam mișca. Mi-am strâns degetele înțepenite pe balustrada de lemn, înfigându-mi unghiile în ea. Degetele mi-au devenit albe, dar nu am simțit nici o durere sau alte senzații. Băiatul avea un picior răsucit nefiresc și brațele întinse. Arăta groaznic, dar am așteptat oricum. Am așteptat câteva minute să se ridice. Am așteptat fără speranță, uitându-mă la corpul lui nemișcat. Vocile din capul meu mi-au șoptit un singur lucru.

Ridică-te.

Dar nu s-a ridicat. Poate mă așteptam la un miracol. Nu aș accepta nici o altă variantă. Am sperat că în ciuda căzăturii pe scara abruptă, care se terminase cu izbitura violentă la podea, se va ridica în curând.

După primul minut, i-am mai acordat ceva timp. La fel a fost și cu al doilea, al treilea și următoarele.

Trezeşte-te. Deschide-ți ochii.

Mi-am spus că pieptul lui Spade încă se mișcă, deși de la distanță și în amurgul luminat doar de lumina lunii, mi-ar fi greu să îl văd. După primul minut, al doilea, al treilea... am înțeles în sfârșit. Am realizat ceea ce făcusem.

L-ai ucis.

Parcă arsă, am sărit departe de balustradă, inspirând brusc aerul care aproape că îmi sparge plămânii. Am simțit o furnicătură sub pleoape și când am clipit rapid, vederea a început să se încețoșeze. Inima îmi batea rapid și tensiunea arterială aproape că îmi sparge venele și arterele. Nu puteam controla haosul gândurilor din capul meu.

Ai ucis un om.

Atunci sensul acestor cuvinte a început să îmi iasă la iveală. Am simțit prima lacrimă curgându-mi încet pe obrazul rece. Mi-a ars pielea, la fel cum vina, remuşcarea şi dezgustul mi-au ars interiorul. Eram o criminală, nu era diferit de criminalii despre care mi-a spus cândva tatăl meu. Nu am vrut asta. Înăbușind un alt geamăt, mi-am strâns maxilarul cât am putut de tare și mi-am îndepărtat mâna tremurândă de pe față. M-am uitat cu ochi încețoșați la pielea mea palidă și transpirată a palmelor, apoi m-am uitat la corpul lui Max Spade.

Fă ceva!

Mi-am strâns maxilarul din ce în ce mai strâns. Creierul meu lucra deja la viteză maximă. În capul meu au apărut diverse scenarii. Trebuia să fac ceva, a fost vina mea. Dacă nu l-aș fi speriat, dacă l-aș fi surprins... nu ar fi murit din cauza mea. Știam că ar fi trebuit să sun pe cineva. Poliția, pe tatăl meu, pe mama mea, pe Kane. Pentru ca cineva sa ma ajute.

Habar nu aveam de ce nu am făcut-o. Asta ar fi fost cea mai bună soluție, dar ceva din adâncul meu mi-a spus să nu mă panichez, să ies și să repar daunele. Totul în jurul meu țipa și am prins doar un cuvânt în zgomot. Și m-am agățat de acel cuvânt.

Nu aveam nevoie de nimic altceva. Fără să stau pe gânduri, mi-am tras mâneca hanoracului peste mâna tremurătoare, apoi am început repede să șterg balustrada pe care o atinsesem mai devreme. Am curățat cu grijă fiecare centimetru, luptând împotriva unui alt val de emoții și lacrimi. Nu m-am gândit la ceea ce făceam. Nu mi-a trecut prin cap că m-am comportat cât puteam de ne etic și egoist. Instinctul meu de autoconservare nu mi-ar permite să fac altceva. A trebuit să supraviețuiesc. Când am terminat de șters balustrada, m-am uitat în jur și am verificat să văd dacă am mai atins ceva.