Next Generation

Age of Innocence

Capitolul 12

(Perspectiva lui Thomas)

M-am trezit buimac şi fără pic de viaţă. Nu voiam să mă dau jos din pat din cauza frigului de afară care intra pe fereastra deschisă a camerei mele. Mama a fost aici şi mi-a lăsat fereastra deschisă. Îi simţeam parfumul peste tot în cameră. Era o zi de miercuri obişnuită. Auzeam din camera mea gălăgia de jos. Scott şi Isabelle s-au trezit înaintea mea şi se certau pe tema micului dejun. De obicei eu câştigam. Mă ridic din pat şi mă uit în oglindă. Încă 2 săptămâni şi fac 15 ani. Îmi pun mâna pe frunte şi observ că ard. Sigur am febră, iar tata va exploda dacă mai aude că am răcit. Cobor jos pe scări după ce mă spăl pe dinţi. Azi voi rămâne acasă.
- Şi ce crezi că-ţi va lua tata de majorat, Scott?
- Mai este până atunci, Izzy.
- Ştiu, dar mama şi tata deja vorbesc despre asta.
- Nu-i mai spiona. Nu ai ce face ?
- Încerc să vă conving să mă învăţaţi să conduc. Nu-i evident ?
- Vom vorbi despre asta. Îmbracă-te ca să te duc la şcoală şi scoală-l şi pe fratele tău leneş.
- Nu merg azi la şcoală! Mă trezesc vorbind.
- De ce ?
- Sunt bolnav, răspund slab.
- O sun pe mama ? Mă întreabă Izzy, iar Scott aprobă.
- Nu! Nu e nevoie, mă duc să-mi cumpăt medicamente.
- Relaxează-te, bro! Îţi aducem noi. Tu mănâncă. O duc pe Izzy la liceu şi după mă întorc cu medicamente pentru febră, ok?
- Bine.
Scott mă mângâie pe cap, apoi Izzy coboară cu geanta sa de cărţi.
- Nu înţeleg de ce trebuie să iau milioane de cărţi cu mine. Şi aşa nu învăţ nimic, se plânge ea.
- Crezi că mama şi tata au uitat de ziua mea ? Pun eu o întrebare copilărească.
- Ziua ta e abia peste 2 săptămâni, geniule. Cum să uite de ea ?
- Şi de ce vorbesc despre majoratul lui Scott? Mai e mult până la vară...
- Pentru că Scott a avut grijă de noi toţi şi merită ceva special.
- Şi eu nu ?
- Eşti gelos pe el sau cum Tom ?
- Nu, doar că mă simt în plus în familia asta. Sunt singurul cu capul pe umeri aici.
- E clar, treci prin criza adolescentină. Hormonii sunt de vină, râde ea de mine şi pleacă.

Am rămas singur acasă, aşa că am deschis televizorul încercând să găsesc o emisiune matinală bună. Televizorul s-a închis, iar luminile au început să pâlpâie şi radioul s-a deschis singur.
- E o glumă proastă iar Isabelle? Să ştii că nu ţine! Strig eu de pe canapea vrând să par curajos.
- Isabelle? Mai strig eu de câteva ori ca să realizez că sunt singur.
- Prefer numele de Crowley, însă Isabelle este un nume frumos.
Ţip cum nu am mai ţipat până acum şi fug în bucătărie după un cuţit. Omul îmbrăcat cu costum negru şi ochi roşii reapare în faţa mea, iar eu îndrept cuţitul spre el.
- Chiar crezi că un mic cuţitaş mă va opri băiete? Râde el de mine. Sunt dezamăgit de părinţii tăi.
- Cine eşti ? Întreb nesigur şi speriat.
- Părinţii nu ţi-au povestit de vechiul lor prieten Crowley?
- Au avut doar un duşman cu numele acesta. Vrei să-mi iei părinţii, nu? Nu te voi lăsa! Îl ameninţ eu pe demon.
- Tu nu poţi să faci nimic pentru părinţii tăi micuţule Thomas. Ei vor veni la mine.
Îl privesc pe demon cu dispreţ. Îi puteam simţii răutatea şi îmi venea să-l străpung cu acel cuţit. Uram tot la el.
- Ia mâna de pe fiul meu Crowley sau îţi înfig cuţitul în gât! Aud vocea groasă şi ameninţătoare a tatei. Mă uit surprins la el. Niciodată nu l-am văzut aşa nervos şi cu un cuţit ciudat în mână. Crowley nu-mi mai dă importanţă şi îi zâmbeşte tatei.
- Dean Winchester! Dar ce surpriză minunată! Credeam că va trebui să te sun la muncă. Greu e să ai o viaţă normală, nu?
- Du-te în camera ta, Tom! Îmi ordonă tata, dar nu mă puteam mişca. Voiam să stau şi să asist la luptă. Voiam să-l ajut pe tata să-l omoare pe Crowley. Aşa poate nu voi mai fi considerat 'ciudatul' familiei.
- Lasă-l pe băiat să stea. Are dreptul lui.
- Nu-i spui băiatului meu ce să facă, clar? Dacă ai pus o vrajă pe el, desfă-o sau mă asigur că vei înghiţi toată sarea din oraş!
- Relaxează-te, Dean. Sunt aici cu gânduri paşnice şi cu o ofertă.
- Pleacă sau te ucid. (Tata nu cedează uşor)
- Ai rămas în formă. Arăţi minunat. Treaba cu agentul FBI şi mercenarii te-au menţinut în formă şi tânăr. Totuşi, cred că-ţi lipsesc micile vicii.
Crowley pune accent pe ultimul cuvânt. Să înţeleg că totul se rezuma la vânătoare.
- Am o viaţă perfectă şi o voi avea până la final.
- Despre asta vreau să-ţi vorbesc. Marele final nu te poate ocoli, Dean. Am venit să te anunţ că este timpul.
Timpul să ce ? Care e marele final?
- Glumeşti, nu?
- Deloc. Timpul tău liber s-a terminat.
- Şi de ce eşti aici? Doar ştii că voi merge în Iad.
- Da, am înghiţit povestea cu "împreună pentru totdeauna" siropos discurs, apropo! Sunt aici să-ţi propun ceva.
-Ce ?
- Poţi să-ţi iei la revedere de la familia ta şi să devii un suflet rătăcit în Iad, sau poţi să mi te alături pentru a trăi o viaţă nouă cu Katherine.
Mama şi tata să plece în Iad? Sunt singurul confuz aici ?
- Poate că discuţia asta nu este pentru copii, afirmă demonul uitându-se la mine.
Înainte să spun ceva mă trezesc înapoi în pat cu uşa încuiată. Mă îmbrac în blugi şi ies pe fereastră.
Crowley şi tata nu mai erau în casă. Alerg pe străzi încercând să ajung la şcoală şi să-l anunţ pe Scott.
- Thomas, ce naiba ai păţit? Mă întreabă Teresa, frumoasa mea colegă de bancă de care eram îndrăgostit până peste cap din prima clipă în care am văzut-o. S-a transferat în şcoala noastră de 3 luni, iar eu eram capticat de frumuseţea şi inteligenţa ei. Nu am putut sta departe, aşa că ne-am împrietenit. Prietena ei cea mai bună mi-a spus că ea nu vrea o relaţie şi că nu place pe nimeni, aşa că am abandonat gândul că între noi poate să fie ceva.
- Am nevoie să-i găsesc pe Scott şi Isabelle!
- Doamne, arzi! Cred că ai febră... delirezi. Te duc acasă, bine?
- Nu delirez, ascultă-mă!
Dar ea nu m-a ascultat. Mi-a pus braţul pe umerii ei şi mi-a cuprins talia. Mergeam împreună cu ea înapoi spre casă. Este posib ca totul să fi fost un vis ?
- Dacă delirez înseamnă că mi se iartă orice, nu ?
- Depinde de..
Nu mai poate continua fraza deoarece buzele mele le-au atacat pe ale sale. Îmi răspunde timidă la sărut, apoi se dezlipeşte şi continuă să meargă.
- M-ai iertat ?
- Nu am ce să iert.
La jumătatea drumul spre casă suntem claxonaţi de Scott. M-a preluat el de acolo şi mi-am luat la revedere de la Teresa, dar nu înainte sa o sărut pe obraz. Ar trebii să mă îmbolnăvesc mai des. M-am aşezat lângă Scott. Aveam febră mare şi capul mă durea îngrozitor. Am luat pastilele şi am continuat să mă gândesc la ce am văzut azi. Am ajuns acasă, iar cât timp Scott a parcat maşina eu alergam în bucătărie.
Nu a fost un vis! Continuam să mă încurajez. În casă mirosea a sulf, semn că un demon a fost aici.
- Ce dracu? Întreabă Scott după ce ajunge intră şi el în casă. Dacă tu ai făcut asta, cureţi! Mă duc să-i duc mâncare lui Jace.
Scott a plecat, iar eu mă aflam singur în casă. Am deschis geamul şi am urcat în camera mea. M-am trântit în pat şi am adormit.

Nu ştiu cât timp am dormit, dar l-am visat pe Crowley şi pe părinţii mei. Demonul a venit după el. "Marele final" nu putea să fie decât moartea lor, deoarece ştiu de câte ori au înşelat-o. Dacă mor, amândoi ajung în Iad şi nu pot să înţeleg asta. Mama şi tata sunt nişte eroi. Cum pot fi răsplătiţi în asemenea mod? Am fost aburit cu poveşti cum că îngerii ne veghează. Dacă o fac, de ce unchiul Sam a murit ? De ce Jace suferă şi este bolnav? De ce mama şi tata nu au dreptul să ajungă în Rai? Mai târziu am aflat că un singur cuvânt rezumă toată trauma mea adolescentină şi anume iubirea. Au renunţat la Rai din iubire şi pentru faptul că nu se cred suficient de "buni" pentru el. Încep să-l cred pe Jace.
- Te simţi bine, Thomas? Mă întreabă mama după ce se aşează lângă mine în pat.
- Mai bine, mint eu.
- Voiam să vorbim cu tine despre ceva important.
- Nu poate aştepta?
- Nu. Vreau să vorbim cu toţii în această seară. Am ceva important de zis, care vă va schimba vieţile.
- Ne mutăm?
-Nu. Cel puţin nu voi.
Nu noi? E vorba de "viaţa cea nouă" de care Crowley mi-a spus. Mama se uita la mine serioasă, ca şi cum ar fi vorbit cu un adult, nu cu copilul ei adolescent aflat într-o criză de identitate. Lucrurile nu se schimbă. Ele s-au schimbat deja.