Next Generation

Better Angels

Capitolul 37

(Perspectiva lui Isabelle) 

Cerul a căzut pe mine în 2 secunde. Credeam că viața mea s-a terminat și am scăpat de toate grijile, însă cineva a avut grijă să mă pedepsească mai crunt. Am primit o pedeapsă mai dură decât moartea, o pedeapsă ce mă ucide în totalitate. Ochii lui albaștri nu mai aveau aceeeași strălucire și zăcea într-o baltă de sânge. Lichidul roșu ce-l ținea în viață ieșea din corpul său cu o viteză incredibilă. Corpul său se răcea treptat în mâinile mele, iar lacrimile mele se scurgeau pe fața lui senină și albă. L-am pierdut. Am pierdut singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată. Eram într-o stare de șoc și nu înțelegeam ce se întâmplă. El nu poate să fie mort! Eu trebuia să fiu cea care murea! Sunt trasă de către Oliver, lăsând în urmă trupul iubitului meu și mă trezesc confuză în brațele Mirei. Credeam că a fost o halucinație, însă eu eram în viață iar Damon mort. Mira îmi mângâie părul blond, exprimându-și mila prin expresia feței. Ating inelul de pe mâna mea și memoria îmi revine. Îmi aduceam aminte fiecare părticică din momentul morții lui. Cel mai rău, este că i-am lăsat cadavrul acolo, într-o baltă de sânge. Merită mai mult. Mă ridic sătulă de mila Mirei, iar ea încearcă să mă oprească, însă face contact cu podeaua atunci când o împing mai puternic. Eram hipnotizată de ură, durere și sete de răzbunare. Mira avea grijă de Phoebe, în timp ce toți ceilalți luptau cu infectații. Am luat două cuțite cu care mi-am croit drum până la Klaus. Eram ca un robot ce nu știa decât să extermine tot ce-i blochează drumul.

- Parcă erai la adăpost.

- Parcă trebuia să fiu moartă, spun pe un ton dur. Ce dracu s-a întâmplat? 

- De ce crezi că aș știi eu? îmi răspunde sec 

Într-o secundă sar pe el, doborându-l și fixându-mi cuțitul sub bărbia sa. 

- Nu eu sunt inamicul, Isabelle! Ai nevoie de odihnă. Nu mai faci diferența între prieten și dușman. 

- Nu am nevoie. Este ceva ciudat în legătură cu tine. Nu cred nimic legat de povestea cu vânătorul. Cine ești și ce dracu se întâmplă? 

Mă fixează cu ochii săi verzi, fără să schițeze o emoție, apoi, printr-o mișcare rapidă ajunge deasupra mea, scoțându-și pistolul și împușcând ceva ce se afla în fața noastră. 

- Ce a fost asta ? întreb încercând să-mi mențin controlul asupra respirației alerte

- Un câine al Iadului. Suntem înconjurați. 

- Și tu poți să-i vezi? întreb după ce se ridică de pe mine și mă ajută să stau în picioare. 

- Vin cu infectații. Sunt sigur că au fost trimiși de cineva. Ești bine? mă întreabă după ce-mi verific zgârietura provocată în această dimineață. 

- Nu. Damon a murit. Cum dracu să mă simt bine ? întreb aproape țipând. 

- Îmi pare rău. Nu știam că ții așa de mult la el, spune după ce privirea i se fixează pe inelul meu. 

- Dacă ți-ar părea rău, m-ai ajuta să aflu ce s-a întâmplat. De ce câinele demonic l-a omorât pe Damon și nu pe mine? 

- Pentru că Damon a fost țina lui. Ai fost salvată de un alt pact presupun, dar oricâte pacturi ați face voi, un preț tot se plătește. 

Simt cum corpul meu îngheață, iar mintea mi-o ia razna. Cine ar face un asemenea pact, mai ales dacă prețul este viața bărbatului pe care-l iubesc? 

- Oare părinții mei... 

- Nu. 

- Știi cine a făcut-o, nu-i așa? Dar nu vrei să-mi spui. De asemenea, nu ești vânător.