Next Generation

Somebody That I Used to Know

*După 2 săptămâni*

(Perspectiva lui Jason)

Lucrurile între mine şi Isabelle au evoluat destul de repede. Blonda a admis faptul că are sentimente puternice faţă de mine şi m-a ajutat să trec peste Ronnie. Aveam un întreg orăşel la dispoziţie şi puteam să facem absolut tot ce ne dorim. Puteam să ne trăim vieţile liniştiţi şi departe de infectaţi. Puteam să ne trezim în fiecare dimineaţă în patul nostru şi să mergem la lucru. Puteam să ne giugiulim până târziu, puteam să facem câţiva copii şi să ne căsătorim. Puteam să facem toate acestea, dar amândoi ştiam că niciodată nu vom duce o viaţă normală dacă Isabelle nu-şi încheie socotelile cu fraţii săi. Eram îmbrăcat într-un costum şi fumam fericit dintr-o ţigară pe care am găsit-o acum câteva zile. Se pare că viciile au supravieţuit apocalipsei.

- Arătaţi minunat în dimineaţa aceasta, domnule primar! mă complimentează Emery cu vocea ei suavă.

- Mulţumesc, domnişoară. Ceva noutăţi ?

- Da. Se pare că s-a ridicat un nou orăşel în Kansas, destul de stabil şi cu mulţi locuitori.

- Crezi că sunt ei?

- Foarte  probabil să fie ei. Tot grupul este alcătuit din tineri.

- Sora mea este printre ei? întreb cu o voce răguşită, temându-mă de răspunsul negativ.

- Nu ştiu asta, dar sunt sigură că Mira este o persoană puternică şi că a supravieţuit. Cred că abia aştepţi să o revezi.

- Sigur, răspund evitând contactul vizual  cu femeia cu care obişnuiam să mă culc şi să-i spun totul.

- De ce eşti aşa rece? Isabelle nu-ţi dă voie să vorbeşti cu oamenii?

- Nu sunt rece, Emery.

Probabil că nu sunt un bun mincinos, deoarece Emery îşi dă ochii peste cap şi chicoteşte, părăsindu-mi biroul. Kansas... totul se termină de unde a început.

*

Ies din clădire şi mă îndrept spre maşina care a intrat cu viteză în oraş şi a parcat fără calcule lângă primărie. Portiera se deschide şi Isabelle iese cu un zâmbet pe buze uriaş.

- Maşina asta e minunată! chicoteşte ea şi mă sărută scurt pe buze. Observă faptul că nu-mi arde deloc de maşini, iar asta o îngrijorează. Maşinile sunt viaţa mea.

- S-a întâmplat ceva rău? mă întrebă după ce-şi pune braţele în jurul gâtului meu.

- Am aflat unde sunt, răspund scurt.

Zâmbetul ei piere şi nicio emoţie nu se iveşte pe chipul iubitei mele.

- Să mergem.

- Eşti sigură de asta?

- Da, răspunde sec şi se depărtează de mine. Încurând toate astea se vor termina...

*

(Perspectiva lui Isabelle)

Aşteptam de mult plecarea spre bârlogul fratelui meu. Abia aştept să dau ochii cu ei şi să-i corectez nasul curbat. Nu aveam nevoie decât de o destinaţie. Damon se va putea odihni liniştit şi în pace după ce voi termina cu el. Încă nu pot să cred că vorbesc despre acelaşi Scott cu care am copilărit. Fratele care m-a crescut şi care m-a protejat mereu s-a transformat într-un egoist criminal care mi-a ucis logodnicul. Mi-a ucis speranţa la fericire, mi-a ucis o parte din suflet. Din cauza lui mereu îmi va fi frică să iubesc cu toată inima. Dacă Jason ar păţi ceva, probabil că aş muri odată cu el. Nu vreau să mai trec prin ce am trecut şi să mai pierd o persoană iubită.