Next Generation

Five Hundred Eyes

Capitolul 26

* cu 3 ani în viitor*

(Perspectiva lui Thomas)

Păşesc hotărât spre cortul în care se află ea. Vreau să o văd, să o strâng în braţe şi să-i spun cât de mult o iubesc. Ştiu că nu mai am mult timp şi trebuie să-mi iau la revedere. Aş vrea să mai stau cu ea şi să-i spun ce mult o iubesc, dar nu m-ar înţelege. Am mâinile murdare de sânge şi abia îmi mai simt picioarele. Cred că mă voi prăbuşi. Piciorul îmi sângerează şi îmi amorţeşte, simţindu-l ca de gumă. Nu-mi mai stăpândesc corpul, aşa că mă prăbuşesc la intrarea corpului. Mă târăsc câţiva metri, până simt o mână ridicându-mă. Încep s-o caut prin cameră cu privirea. Unde-i corpul micuţ ? De ce nu o văd ?
"Thomas, eşti rănit! Lasă-mă să te ajut!" Aud pe cineva că-mi vorbeşte, dar nu bag pe nimeni în seamă. O vreau pe ea. "Unde-i Phoebe?" Strig eu, aşteptând un răspuns, dar sunt tratat cu tăcere.
*
(Perspectiva lui Jace)

- Eşti sigur că vom fi în siguranţă ? De unde ştii că funcţionează desenele tale ? Mă întreabă Derek, iar eu aş vrea să-i trag o palmă şi să mă lase în pace.
- Nu ştiu dacă funcţionează. Bunicul John nu le-a desenat din plăcere!
- Eşti un ciudat.
Îmi dau ochii peste cap, apoi îi ofer pensula şi găleata să le spele. Măcar cu atât se poate face util. Capodopera mea era gata. Am desenat pentagrame şi simboluri ce ar trebui să menţină demonii departe de cabană. Am muncit toată ziua pentru a securiza toate intrările, iar Derek mi-a ţinut companie. Toate oraşele vecine au fost măcelărite, iar numărul infectaţilor s-a multiplicat după spusele lui Scott şi Jay. În timpul liber îl ajut pe Thomas să dezlege misterul familiei sale. Am încercat să o invoc pe Katherine şi Dean, dar nu a mers. Ce mă îngrijorează este Izzy. Aş vrea să o pot ajuta cu ceva, dar ştiu că păstrează secretul pentru a ne proteja. Şi cu toate astea, minciuna are picioare scurte.
- Gata, ţi-am făcut treaba murdară, Jace.
- Poţi să te duci sa faci ce vrei, Derek.
Îl las în bucătărie, golind frigiderul, apoi urc scările spre dormitoare. De când cu infecţia am slăbit, am devenit uscat şi alb la faţă. Probabil că voi arăta din ce în ce mai rău. Cearcăni vineţii mi se formează la baza ochilor, iar trupul mi-e lipsit de viaţă. Dormitorul meu era la comun cu Scott. Partea mea de cameră era perfect ordonată, în timp ce Scott avea hainele împrăştiate peste tot. Trec de camera mea şi ajung în dreptul camerei lui Claire. Bat la uşă, însă nu primesc niciun răspuns. Mai încerc de câteva ori, apoi aud un răspuns afirmativ şi deschid uşa. Claire era întinsă pe pat, fixându-şi ochii mari şi verzi pe mine.
- Scuză-mă dacă te-am trezit.
- Nu dormeam. Ce cauţi aici ?
- Voiam să văd ce mai faci. Te simţi mai bine ?
- Destul de bine. Aş vrea ca tu şi Thomas să nu mă mai ţineţi sechestrată în casă...
Îşi dă ochii peste cap şi zâmbeşte la mine după, dar eu rămân serios. Fac asta pentru binele ei.
- După toate prin câte am trecut...
- Nu poţi să mă ţii ca un bibelou ! În 2 luni vine iarna şi trebuie să ne asigurăm căldura. Trebuie mai multă mâncare. Toţi trebuie să contribuim la ceva. Nu vreau să fiu o povară pentru voi!
- Nu eşti. Vreau doar să te refaci complet. Până nu spune Thomas că eşti complet vindecată nu vei părăsi cabana !
*
(Perspectiva lui Thomas)
Şi sabia lui Scott aproape îmi taie hainele, însă mă feresc cum pot mai bine şi mă salvez. Se năpusteşte iar spre mine, însă îi blochez sabia cu a mea. E rapid, iar eu abia-i procesez mişcările. Loveşte în toate direcţiile fără milă. O clipă de neatenţie mi-a trebuit, iar sabia îmi cade şi Scott mă imobilizează. A câştigat primul antrenament.
- A fost bine, frăţioare. Data viitoare fi mai încrezător !
Mă ajută să mă ridic, iar eu îmi iau sabia de pe jos.
- A fost oribil. Nu voi putea niciodată să lupt.
- Te voi învăţa. Voi scoate bărbat din tine!
Râdem amândoi, apoi ne aşezăm la umbra unui copac şi desfacem câte un cidru de mere.
- Credeam că tata ne va învăţa toate astea.
- Ce ? Mă întreabă Scott confuz.
- Să luptăm, să ne dea sfaturi. Să ne facă bărbaţi. Credeam că tata va fi cel care mă va învăţa să conduc.
- Ştii, nu e totul pierdut. Mă ai pe mine şi Izzy.
- Probabil singurul lucru bun din familia asta disfuncţională.
- Crezi că am fost o familie disfuncţională ?
- Mama şi tata au rămas la stadiul de adolescenţi. La prima şedinţă cu părinţii, mama s-a luat de directoare pentru că nu i-a convenit uniforma şi crede că vestimentaţia nu are nimic de-a face învăţătura. Iar când aveam 5 ani şi un puşti s-a luat de mine, tata l-a făcut să plângă...
- Ne-au iubit necondiţionat. Şi încă o fac.
- Şi de ce nu vin la noi ?
- Pentru că demonul tâmpit îi ţine departe de noi. Nu înţeleg de ce, dar când o voi face îl voi omorî cu propriile mele mâini.
*
- Ce faci acolo iubito ?
- Nimic, doar mă gândeam.
- La ce ?
Mă apropii de ea şi o sărut dulce pe obraz, apoi o îmbrăţişez.
- Cred că ceva este în neregulă.
- De ce ?
- Am mers cu Derek şi Mira să luăm lemne, iar la poalele muntelui se strângeau infectaţi. Erau foarte mulţi.
- Când v-aţi întors ?
- Acum câteva ore. Crezi că suntem în pericol.
- Mă duc să-i anunţ şi pe ceilalţi. Stai în casă, ok ?
După ce mă desprind de ea, se dezechilibrează şi o prind înainte să facă contact cu pământul.
- Eşti bine, Teresa ?
- Da, nu a fost nimic, minte ea.
O ridic şi o pun pe canapea, apoi îi aduc un pahar cu apă.
- Vin imediat, bine ?
Dă din cap afirmativ, apoi fug spre garaj, unde se afla Parker şi Damon.
- Parker !
- Ce s-a întâmplat ?
- Teresa mi-a spus că infectaţii s-au strâns la poalele muntelui. Ce facem ?
- Îi băgăm pe toţi în casă.
- Mă ocup eu! Se oferă Damon voluntar.
- Tom, anunţă-l pe Scott. Mergem să verificăm. Să vă luaţi armele !
*
- Să-mi bag...., înjură Scott şocat, iar eu nici nu-mi găsesc cuvintele potrivite să descriu ce văd.
- Nu avem timp. Trebuie să fugim şi să ne baricadăm! Ordonă Parker, iar eu şi Scott înghiţim în sec speriaţi. Sute de infectaţi au urcat muntele şi se îndreptau spre cabana noastră. Noi trei am fugit înapoi la cabană şi am încuiat toate intrările.
- Ce dracu se întâmplă ? Ne întreabă Izzy după ce încuie uşa din faţă.
- Nenorociţii de infectaţi. Vin spre cabană! Ţipă Parker, iar un moment de linişte se aşterne în casă, urmat de un zumzăit.
- Auziţi asta ? Ne întreabă şoptit Sara.
Toţi încuviinţăm şi ne uităm pe fereastră. Au ajuns deja primii infectaţi.
- Putem să-i omorâm, sunt puţini, afirmă Sara.
- În spatele lor sunt sute şi vor ştii că suntem aici, o contrazice Damon.
- Ce-ar fi dacă am captura unul din ei ? Îi fac câteva analize în birou şi putem afla cum "funcţionează" morţii vii, vin eu cu ideea genială.
- Mă duc eu! Se oferă Damon şi Derek.
Scott şi cu mine rămânem surprinşi de curajul lui Derek, iar Izzy îi aruncă o privire confuză lui Damon.
- Mă întorc imediat, iubire !
Damon îmi sărută sora, apoi iese afară şi capturează un infectat. Captura lui a fost dificilă, deoarece ar fi putut ademeni toţi infectaţii. Derek a aruncat cu o bucată de carne într-un infectat, apoi acesta a venit la el pentru mai mult. Damon i-a pus un sac pe cap şi i-a tăiat mâinile. L-au băgat în cabană şi l-au dus direct la laborator. Nu puteam să cred că voi face experimente pe creatura aceea. Mă bucuram că nu le-au simţit prezenţa celor doi, însă numărul infectaţilor se înmulţeşte foarte repede.
- Te vei descurca ? Mă întreabă Teresa, lipindu-şi corpul de al meu.
- Vreau să stai împreună cu sora mea, bine ? Orice s-ar întâmpla, să nu te desparţi de ea. (O sărut pe creştetul capului, apoi îi examinez faţa palidă.
- Nu arăţi deloc bine. Ar trebui să-ţi fac un control.
- După ce scăpăm cu viaţă poţi să-mi faci ce vrei. Acum du-te !
Îi zâmbesc pervers apoi mă desprind din îmbrăţişarea ei şi intru în laborator. Derek şi Scott mă păzeau după ce au imobilizat creatura.
Prima dată încerc să-i verific vederea. Creatura cu ochi gri mă vede, însă mirosul şi auzul îi sunt mult mai dezvoltate. Pielea era cenuşie şi mirosea a mort. Carnea intră în putrefacţie, exact ca un mort normal. Pielea i se desprindea uşor după corp şi năpârlea. Nu avea puls şi nici sânge. Am încercat să-i iau o probă de sânge, dar acesta era negru şi vâscos. Cu cât trece timpul, cu atât sângele se schimbă şi capătă culoarea neagră. Am păstrat proba şi m-am uitat în ea prin microscop. Toate celulele care intră în alcătuirea sângelui erau distruse.
- Nu înţeleg. Şi totuşi cum de rahaţii ăştia sunt în viaţă şi mă mănâncă dacă tu spui că-s morţi ? Se revoltă Derek.
- Nu ştiu ! Lasă-mă să-mi fac treaba!
El arăta oribil. Era un zombie ce mârâia şi se uita cu poftă la mine. I-am astupat gura, însă ochii lui mă priveau fix, fără să clipească, oferindu-mi fiori şi frică. Acum urăsc creatura asta, dar înainte era un om. Era un bărbat cu o familie şi acum s-a ales praful de tot.
- Thomas ? Poţi să te grăbeşti ? Mă întreabă Scott după ce auzim nişte9 buşituri.
Îi scanez întreg corpul şi privesc radiografiile. Toţi nervii sunt semi-activi, deoarece infectatul se poate deplasa, însă nu simte durerea. Creierul este singurul organ funcţional şi prezintă substanţa neagră ce-i curge prin vene. Substanţa pe care am extras-o pare a fi motivul pentru care morţii nu se pot odihni. Însă, la prima vedere nu pare a avea nimic neobişnuit. Cum aş putea găsi un antidot ?
- Thomas, lasă-l ! Ia proba cu tine. Derek, du-l în sufragerie! Eu mă voi ocupa de musafir!
Imediat, capul infectatului zboară prin cameră, murdărindu-mi ustensilele de laborator.
- Eşti nebun, Scott ? Îmi va lua o săptămână să-i curăţ măruntaiele!
- Fugi, Thomas !
*
(Perspectiva lui Jace)
- Nu ştiu cum vom supravieţui. Sute de infectaţi ne-au înconjurat şi se urcă chiar pe casă. Nu înţeleg cum de ştiu unde suntem ! Se întreba Izzy neliniştită.
- Dacă ieşim şi luptăm vom muri. Dacă rămânem aici vom muri de foame. Ce dracu ar trebui să facem ? Îl întreabă Sara pe Parker.
- Aşteptăm răspunsurile de la Thomas.
Dar veştile vărului meu nu ne-au entuziasmat. Tot ce ştim este că nu avem un antidot, nimic care să ne ajute să luptăm. Ne este destinat să murim aici şi acum ?
- Eu zic că ar trebui să ne facem rugăciunile. Nu cred că mai avem mult de trăit, afirmă Mira, pierzându-şi speranţa.
- Nu ! Nu e sfârşitul! Mă trezesc vorbind, acaparând atenţia tuturor.
Nu spun că purificarea nu este cel mai bun lucru de făcut atunci când eşti pe moarte, dar consider că nu am epuizat toate şansele. Trebuie să fie ceva! Sunt un Winchester, sunt făcut pentru a supravieţui.
- Vom face un pact. Îi voi convoca pe Katherine şi Dean, chiar şi pe Crowley! Voi chema Întunericul însuşi! Vă voi scoate de aici, băieţi!