Mâna omului mort

Capitolul XX - prima parte

Capitolul XX

Rose şi-a acoperit gura, căscând din nou, în timp ce deschidea uşa bucătăriei Il Capriccio, având încă cinci minute până îi începea tura. Şi-a îngustat ochii până când s-a obişnuit cu lumina fluorescentă a bucătăriei plină de activitate.

Rene a fluturat cu cuţitul lui de filetat, chemând-o la staţia sa. Ea a arătat spre vestiar cu degetul, iar Rene a încuviinţat.

Rose a fost întâmpinată mai apoi de o somnoroasă Nadine, care era ocupată cu aplicatul glossului şi aşezându-şi părul într-un coc strâns. Şi-a deschis dulapul, punându-şi geanta înăuntru, înainte să se schimbe în hainele ei de bucătar. Apoi Rose şi-a strâns părul într-o coadă de cal, mintea sa fiind în altă parte.

- Cum a fost prima ta zi la Manderley, drăguţă? a întrebat-o Nadine, în timp ce amândouă se uitau la reflexiile lor în oglindă.

Rose doar şi-a ridicat umerii.

- A fost okay, bănuiesc, a minţit.

A făcut noaptea să sune obişnuită, chiar dacă evenimentele erau orice altceva numai obişnuite nu. Încă nu era pregătită să îi povestească prietenei sale despre ceea ce i se întâmplase, deoarece ea încă încerca să înţeleagă absurditatea nopţii.

Şi-a frecat ochii care implorau să le mai ofere câteva ore de somn. Încerca să se abţină din a căsca din nou, când şi-a amintit de motivul pentru care dormise atât de puţin. Şi-a trecut degetul mare peste buza sa, neputându-şi suprima zâmbetul ce i-a acaparat chipul, tremurând entuziasmată.

- Ce este cu expresia aia pe faţa ta? a întrebat-o Nadine curioasă.

- Ce? a spus Rose defensivă.

Simţea cum se înroşea şi voia să se lovească pentru asta, deoarece se dădea singură de gol. Aşa că şi-a aranjat expresia pentru a arăta nepăsătoare, încercând să îi evite privirea care o examina de sus până jos a lui Nadine.

- Ai făcut-o, nu-i aşa? a continuat Nadine.

Rose şi-a muşcat buza, dând din cap vehement că nu. Era sigură că nu zâmbea, dar sentimentul cald dinăuntrul său o făcea să se agite.

Din fericire pentru Rose, râsul gălăgios al lui Marcus a scos-o din transa sa neobişnuit de adolescentină. Rose şi Nadine şi-au îndreptat capul spre uşă, grăbindu-se să termine cu schimbatul şi să iasă din vestiar.

Rose nu ştia ce era mai amuzant: modul în care falca ei a căzut la pământ când l-a văzut sau modul în care el s-a oprit din vorbit în mijlocul propoziţiei când a apărut. Era ca şi cum ceva diafan a trecut şi pentru un moment trecător toate şi toţi au devenit o ceaţă.

Norocul lor, Marcus era acolo să îşi joace rolul de perpetualul salvator al lui Lukas Halstein. Bucătarul a observat cuplul împietrit cu o expresie amuzată înainte să îi atingă umărul lui Lukas, făcându-l pe acesta să realizeze că era nepoliticos să se holbeze. În mod special când aveau audienţă.

- Rose! Uite cine a decis să ne graţieze cu prezenţa lui! a spus Marcus, înclinându-şi capul spre Viking.

- Domnişoară Arrington.

Lukas i-a oferit o uşoară încuviinţare cu capul, ignorând-o evident pe uimita Nadine de lângă ţărăncuţa din sud. Un zâmbet fantomă a apărut pe chipul lui perfect liniştit şi Rose s-a luptat cu dorinţa de a zâmbi ca o aiurită.

Arăta dichisit, ca de obicei, într-un costum de un albastru regal şi o cămaşă, perfect călcată, albă. Nu purta cravată – asta trebuia să fie încercarea lui de a arăta ca un om obişnuit, s-a gândit ea – şi cele două butoane ale cămăşii erau desfăcute. „Să îmi bag picioarele! Chiar trebuie să arăţi atât de bine de fiecare dată?"