Mâna omului mort

Capitolul XLI

Capitolul XLI

23:16

Putea să simtă mii de picioare de insecte târându-se pe pielea sa. Micile fire de păr de pe spatele gâtului ei s-au ridicat când vântul îngheţat de la aerul condiţionat a bătut în direcţia sa. Îşi dorise ca ei să crească temperatura, dar ştia că ei nu i-ar fi oferit nici un pic de confort. Cel puţin, ventilatorul se mişca, s-a gândit.

Rose şi-a ţinut ochii pe reflexia sa din oglinda din faţa ei – la doar câţiva centimetrii depărtare de unde stătea. Reese avusese dreptate, portocaliul chiar nu era culoarea ei. O făcea să arate de parcă era bolnavă de icter, decât că avea un bronz sănătos.

Oprindu-şi fiorul provocat de aerul rece ce i-a lovit spatele din nou, s-a holbat la mâinile sale, care le ţinea cu palmele lipite de masa din metal.

Neţinând cont de hainele odioase şi accesoriile noi, asta, chiar în acel moment, îi dădea un sentiment puternic de déja vu.

Mai rămăsese doar ca Lukas să dea buzna pe acea uşă.

***

Cu treisprezece ore în urmă...

Totul a început ca o altă zi comună. Doar că nu era.

Şi-a scrâşnit dinţii, dând drumul la mânerul ce trebuia să se mărească al bagajului negru, ce stătea lângă patul ei. Aşezându-se pe podea, s-a uitat urât la bagajul din plastic dur, înainte să tragă de mânerul extensibil încă o dată.

- Ai nevoie de ajutor cu asta?

Era Reese, stând cu o mână pe tocul de la uşă.

Rose nu şi-a ridicat privirea, continuând să se lupte cu mânerul mic de metal.

- Pot să o fac.

Reese s-a apropiat de aceasta, îngenunchind în faţa bagajului.

- Lasă-mă să te ajut, s-a oferit, îndreptându-se spre mâner.

Cu o mişcare rapidă în stânga şi o mişcare şi mai rapidă cu mâna, Rose s-a uitat urât la bruneta cu picioare mortale.

- Am zis că o pot face, a izbucnit.

Reese a tresărit şi s-a retras. A întâlnit privirea sudicei susţinând-o pentru un moment până când au ajuns la un impas tensionat. Reese a clipit prima, iar Rose şi-a coborât ochii pe bagajul recalcitrant. Bruneta cu picioare lungi s-a ridicat doar ca să se aşeze pe marginea patului, trasând cu degetul modelul floral al cuverturii.

- Nu ştiu ce este în neregulă cu acest mâner, a mormăit Rose. Am făcut totul corect. Am pus fermoarele la locul lor. Nu sunt prinse în mâner, dar acesta nu se mişcă.

Schimbându-şi poziţia, Reese s-a uitat la şatena îngenuncheată pe podea. Amândouă ştiau că nu mânerul era problema.

- Doar ca să ştii, am încercat să îl opresc, a şoptit Reese, inspectând eticheta cuverturii ca să îi evite privirea caustică.

Rose a răspuns cu tăcerea.

- Este în ordine să plângi, ştii? a spus Reese după o perioadă, încercând să sune nonşalantă. Eu chiar o să beau tequila ieftină cu tine, în timp ce asculţi Adele şi povesteşti despre cât de nenorocit este Lukas.

Rose a chicotit plină de amărăciune, punându-şi mâna pe bagaj în vreme ce cealaltă încă ţinea mânerul. Muşcându-şi buza de jos ca să o oprească din tremurat, a inhalat rapid pe nas, dând din cap.

În tot acest timp, Rose a crezut că Lukas o descifrase. Defecte şi restul, incluzând problema ei enormă cu abandonul.

- Vezi tu, chestia este – eu nu sunt cu adevărat supărată. Eu doar sunt... a şoptit, încruntându-se în vreme ce încerca să găsească un cuvânt adecvat. Dezamăgită.