Mâna omului mort

Capitolul XXVII - partea a doua

***

Rose era băgată până la coate în frământatul aluatului de pastă cu câteva ore înainte de tura de prânz, când Marcus Bianchi a intrat în bucătărie ca un păun, îmbrăcat în obişnuita lui cămaşă albă cu blugi, având ca întotdeauna contagioasa lui joie de vivre. (bucurie de viaţă.)

Sudica şi-a ridicat privirea de pe staţia ei de marmură, găsindu-l pe Marcus privind-o cu o expresie amuzată. S-a încruntata în confuzie, neînţelegând de ce bucătarul cu stele Michelin se uita de parcă spusese o glumă proastă. Dar dilema ei a dispărut rapid când uşile bucătăriei s-au deschis anunţând venirea Vikingului într-o cămaşă albastră cu gri în carouri, blugi decoloraţi şi ghete negre.

Angajaţii, care erau evident uimiţi de hainele ciudate al lui Lukas – care erau foarte departe de costumele sale făcute la comandă – au încercat să nu se holbeze la Viking. Dar Rose nu era printre ei, fixându-şi privirea pe cowboy-ul care, de asemenea, şi-a lăsat părul răvăşit, şuviţe căzându-i la întâmplare pe frunte. L-a văzut cum s-a uitat subtil prin bucătărie, căutând pe cineva anume. Rose nu s-a putut opri din a vizualiza cum inima sa făcea salturi când privirea Vikingului a aterizat pe ea. Şi-a presat buzele pentru a se opri din a zâmbi şi a ofta ca o fana, dar ochii au trădat-o, având o lumină în ei mai puternică decât becurile atunci când l-a văzut zâmbind.

- Pot să am atenţia voastră, vă rog? a strigat Marcus, atrăgând atenţia asupra lui. Vreau să vă mulţumesc că m-aţi suportat în ultimele săptămâni. A fost o adevărată plăcere să lucrez cu voi toţi. Acum, înainte să plec Miercuri, a zis făcând o pauză, ochii lui uitându-se la fiecare, înainte ca umerii să îi cadă, acompaniaţi de un oftat dramatic. Mă aşteptam la ceva lacrimi, dar, bănuiesc că tăcerea uluită va trebui să fie de ajuns.

Angajaţii au chicotit la batjocura lui, în vreme ce Vikingul s-a apropiat de prietenul său şi a şuierat: „treci la subiect, Bianchi", făcându-i pe toţi să râdă mai tare.

Marcus a dat din mână dismisiv la Lukas, iar gesturile lor amiabile au înlăturat tensiunea care apăruse împreună cu prezenţa lui Lukas Halstein. Bucătarul italian a continuat să anunţe că va supraveghea bucătăria, în timp ce cei de la management aveau să găsească cel mai bun candidat ca să devină bucătarul şef.

- Staţi liniştiţi, a stresat, că managerii vor angaja pe cineva din rândurile voastre şi că fiecare va avea o mică avansare pe scara ierarhică. Deci – care este expresia pe care voi, americanii, o folosiţi? a întrebat Marcus, pocnindu-şi degetele în aer. Ah, da, mă aştept să vă puneţi faţă serioasă! a mormăit cu o voce care voia să fie dură şi aspră, dar care doar sunase amuzantă cu accentul lui italian.

Marcus i-a lăsat pe angajaţi să îşi reia munca, făcându-şi drum spre Rose.

- Aminteşte-mi să nu fac niciodată un pariu cu tine, mia bella, a şoptit Marcus fugar.

Şatena, care s-a întors la lupta ei cu aluatul, şi-a muşcat obrazul pe interior pentru a se opri din a chicoti, şi a încuviinţat. L-a simţit pe acesta îndepărtându-se de staţia ei, râzând ca un nebun şi la nici un minut mai târziu l-a simţit pe el mişcându-se în spatele său.

- Domnişoară Arrington, biroul meu, te rog? a spus Lukas, vocea lui răguşită sunând inadecvat de aproape de urechea ei.

„Ei bine, domnule Halstein, am crezut că nu mă vei invita," s-a gândit neastâmpărată, înainte să îşi stearga mâinile pline de făină pe şorţ şi să îl urmeze pe Viking în bârlogul său.

Rose nu ştia când mai exact începuse să tânjească după sentimentul pe care îl avea când simţea lemnul tare sub spatele ei. Probabil din clipa în care Lukas a lipit-o de uşă, când a sărutat-o prima dată, în apartamentul său. Sau când a chemat-o în biroul lui în dimineaţa după prima lor întâlnire de la micul dejun.