Mâna omului mort

Epilog

***

II

Marco l-a blestemat. Da, asta trebuia să fie. Acel idiot îi purtase ghinion. Aşa că s-a descotorosit de prietenul său, care a insistat să stea în Vegas până după Anul Nou, în timp ce el îşi pregătea planul pentru a o cere din nou.

El avea să încerce din nou, dar de acea dată nu avea să rateze nimic. Nici un amănunt.

Era într-o Miercuri când a dus-o la Marele Canion. Cu două săptămâni înaintea Crăciunului însemna că totul era calm în Las Vegas. Era calmul dinaintea furtunii care avea să atace oraşul sub forma mării de turişti care aveau să inunde străzile Oraşului Păcatului în timpul sărbătorilor.

Plănuise să se ducă la Marele Canion cu o oră înainte de apusul soarelui. Apoi el i-a comandat lui Vlad să ţină liber un loc lângă marginea sudică, ceea ce nu era o sarcină uşoară, luând în considerare faptul că acea parte a Canionului era întotdeauna plină de trafic.

El dorea – nu, avea nevoie – de intimitate pentru ceea ce avea de gând să facă. Ora amatorilor luase sfârşit şi el nu avea răbdarea necesară pentru altcineva care nu era Rose Arrington.

Rose arăta obosită. Ceea ce se datora din cauză că muncise nonstop ca să dea în funcţiune hotelurile, Mandarley şi MGM, ca acestea să fie pregătite pentru marea redeschidere de Crăciun. Dacă se gândea mai bine, aceasta a fost chiar lipsită de viaţă în ultima perioadă. Întotdeauna adormea în drumul spre casă şi se trezea doar cât să se arunce în pat şi să adoarmă din nou. Azi nimic nu era diferit. Ea trebuie să fi fost îngrozitor de obosită să nu se certe cu el când îi ceruse să îşi anuleze întâlnirile şi să îl însoţească la o mică excursie către Marele Canion.

El avea să facă clasica propunere la apusul soarelui. Exista un motiv pentru care oamenii o tot făceau – deoarece era infailibil. Era pregătit pentru totul. Acesta chiar o pusese pe Reese să îi prepare un coş de picnic.

Pusese o pătură pe jos ca ea să se aşeze, dar Rose ceruse să se întindă, deoarece i se făcuse rău din cauza drumului şerpuitor. Acesta, desigur, o lăsase. De parcă putea să refuze vreodată o asemenea cerinţă.

Lukas s-a întins lângă ea, iar Rose i-a folosit mâna drept pernă, în timp ce a tras de piepţii gecii sale. Au lăsat liniştea să îi cuprindă, în vreme ce el aştepta momentul oportun.

Şi-a închis ochii, încercând să îşi amintească discursul pe care îl pregătise. Când era tânăr, el şi tatăl lui se duceau în Anglia, în Wiltshire în fiecare toamnă, unde cumpărau un bilet de intrare pentru a putea intra înăuntrul cercului format din pietrele de la Stonehenge doar ca să privească apusul de soare. Merita fiecare centimă, sau în acel caz, fiecare liră. El a văzut multe apusuri în viaţa sa şi putea să spună cu mâna pe inimă că priveliştea văzută dintre adunătura de pietre vechi şi istorice era imposibil de depăşit.

Dar când ea l-a dus – nu, l-a târât – la Canion cu şapte luni înainte ca să vadă apusul, el deja se pregătise să fie dezamăgit. Oricine putea să spună orice, nimic nu putea să bată experienţa de la Stonehenge. Apoi, exact când soarele dispărea sub linia orizontului, în acea zi îngrozitor de sufocantă, respiraţia lui Lukas Halstein a fost furată.

Priveliştea de la marginea sudică trebuie să fi fost spectaculară. Probabil că s-a ridicat tuturor aşteptărilor.

La dracu' dacă el ştia. Fusese prea ocupat să o sărute, ca să observe ceva.

Acesta era scenariu pe care voia să îl retrăiască. El avea să îi pună întrebarea şi să îi spună că el nu avea nevoie să vadă apusul din vârful uneia dintre minunile lumii. Ea era minunea lumii sale. Era îngrozitor de siropos. Dar era adevărul.