Mâna omului mort

Capitolul XX - partea a doua

***

Rose a reuşit să doarmă încă patru ore, înainte să se îndrepte spre Manderley pentru tura ei de la zece până la patru dimineaţa. Până când tura sa s-a sfârşit, şoldurile o dureau din cauză că stătuse pe scaun timp de şase ore cu doar o pauză mică de cincisprezece minute la fiecare două ore.

În timp ce se îndrepta spre cea mai apropiată staţie de autobuz, nu se putea să nu se întrebe de ce nu era atât de epuizată pe cât se aştepta să fie după ziua hectică pe care a avut-o. Ar fi trebuit să fie obosită până în măduva oaselor, dar curios lucru, nu era. Chiar exista o ciudată uşurare în pasul ei care o făcea să ţopăie, în timp ce încerca să prindă primul autobuz care trecea prin preajma blocului său. Trebuia să fie ceva hormonal, s-a decis.

Apoi, de parcă i-a răspuns la întrebarea sa, l-a văzut. Motivul în spatele neobişnuitei sale frivolităţi.

Rezemându-se apatic de un Land Rover de un albastru închis, stătea Lukas Halstein, purtând o cămaşă largă, simplă şi neagră, o pereche de blugi sfâşiaţi pe alocuri de un gri spălăcit şi o şapcă de baseball acoperindu-i capul.

„Acum, chiar asta este o costumaţie casual."

Cu mâinile în buzunare s-a apropiat de ea cu mersul lui plin de încredere şi putere. Se gândea că dacă el încerca să se deghizeze, purtând haine obişnuite, atunci ar fi trebuit să renunţe la atitudinea sa de: „Sunt sexy şi ştiu asta" sau deghizarea sa ar fi degeaba.

- Ce cauţi aici? a şoptit.

Bucuria strălucea în ochii ei la vederea lui.

- Îmi datorezi micul dejun. Vreau ouă.

Şi uite aşa tradiţia „micul dejun foarte, foarte devreme", s-a născut.

***

În decursul a trei zile au reuşit să îşi formeze o rutină. El o aştepta la Il Capriccio înainte ca tura ei să înceapă pentru sărutul lui de dimineaţă, apoi pleca înainte să înceapă prânzul şi o lua din locul lor de întâlnire, din spatele parcării de la Manderley după ce ieşea din cazino la câteva minute după ora patru dimineaţa.

Ei se duceau direct la Nordic, unde Rose îi făcea micul dejun. Aceasta era întotdeauna dornică să îşi arate noile abilităţi pe care le-a dobândit de la Marco sau de la alţi colegi şi Lukas o privea cu o răbdare amuzată, în timp ce îi prepara cea mai aşteptată masă a zilei.

Indiferent de ce altceva îi gătea, Lukas întotdeauna îi cerea o omletă cu brânză şi şuncă şi Rose întotdeauna îl întreba de ce. Replica lui era doar o ridicare a umerilor, alegând să îşi păstreze părerile pentru sine. Rose simţea că era ceva signifiant cu acea mâncare şi nu putea să alunge sentimentul că era sentimentalitatea primei lor mese împreună.

Întâlnirea lor de foarte de dimineaţă a devenit un obicei, aşa că echipajul bucătăriei a pus un divizor de cameră în locul lor favorit din bucătărie pentru ca angajaţii să poată începe să lucreze pentru serviciul de dimineaţă, în timp ce cuplul era imersat în lumea lor. Pe Rose nu o deranja să împartă bucătăria, deoarece îi ţinea agresivitatea naturală a lui Lukas sub control. Dar pe Lukas îl deranja. Acestuia îi plăcea intimitatea sa. Avea o reputaţie de protejat cu angajaţii săi, până la urmă. El era şeful detaşat care niciodată nu socializa cu ajutorul. Era conducătorul care dădea ordine şi se aştepta să fie îndeplinite rapid, fără probleme sau refuzuri. Era bărbatul din spatele costumului care niciodată nu pusese piciorul într-o bucătărie. Era Vikingul care nu lăsa pe nimeni – în afară de mâna de oameni în care avea încredere – să se apropie prea mult pentru a vedea ce se afla sub masca de apatie pe care o purta tot timpul. El era Lukas Halstein. Numele spunea totul.