Între mine și vampir 2

Capitolul 1

          Nu totul este ceea ce pare. În societatea în care trăim, ni se spune cum să ne comportăm, ni se spune cum să ne îmbrăcăm, cum să vorbim și cum să trăim. Viața este limitată. Aveam impresia că suntem liberi, însă de fapt ne este controlată fiecare mișcare. Ni se spune, de asemenea, că moartea înseamnă eliberare, că o dată ce ai murit nu te mai poți întoarce pe această lume chinuitoare. Dar eu sunt dovada că toate acestea sunt doar minciuni.

Rămân nemișcată pe pat și încep să privesc agitată în jurul meu. Sunt acoperită cu o pătură subțire și albă, pe care o prind rapid în pumni și o strâng cu putere. Nu recunosc încăperea. Nu știu unde sunt. Pereții camerei sunt vopsiți într-un alb imaculat, asortându-se perfect cu mobila de aceeași culoare. Perdelele care acoperă ferestrele late din fața mea sunt singurele pete de culoare din această încăpere. Sunt crem și au imprimeuri florare de culoare roz.

— Pământul către Melissa! exclamă Alan, fluturându-și o mână prin fața mea.

Îl lovesc peste mână în timp ce mă ridic în șezut, frecându-mi tâmpla cu vârful degetelor.

— Ce s-a întâmplat?

Alan stă pe un scaun în dreapta mea, având ambele mâini peste pat. Poartă un tricou negru cu două dungi roși în dreptul pieptului, având o pereche de jeanși de aceeași culoare. În stânga mea stă o femeie mărunțică și brunetă, cu părul până în dreptul umerilor și ochii verzi. Este îmbrăcată destul de decent pentru un vampir. Poartă o rochie neagră ce-i acoperă brațele, căzându-i până în pământ într-un mod grațios.

— Alan, lasă fata să se dezmorțească, de abia s-a trezit și n...este tot ceea ce reușesc să aud din discursul femeii, deoarece, în următoarea secundă, diferite sunete încep să-mi invadeze auzul.

Voci, multe voci, este de parcă o mie de oameni ar fi în dreptul meu și ar vorbi în același timp. Deși observ că ferestrele sunt închise, pot auzi cum vântul suflă cu putere, părând că se ciocnește violent de ferestre în încercarea de a pătrundă în cameră. Aud păsările cântând în afara casei, dar și diferitele animăluțe ce mișună prin iarbă. Încă amețită, îmi așez palmele peste urechi în încercarea de a face sunetele să se oprească.

— Faceți-le să dispară, vă rog! le cer celor doi, uitându-mă neajutorată de la unul la altul.

Alan se ridică în picioare și se apropie în grabă de femeie. Deși pentru un moment ezită să zică ceva, dându-mi astfel impresia că vrea să-i spună femeii ceva ce eu nu ar trebui să aud, începe să vorbească cu voce tare.

— Este în tranziție, Janelle, trebuie să-i dăm sânge!

— Sânge?! Pentru ce? Nu am nevoie de sânge! Nu am pierdut sânge!

— Melissa, oftează Alan, întorcându-și capul spre mine. Nu-ți mai aduci aminte ce s-a întâmplat?

Îl privesc confuză în timp ce îmi închid ochii, încercând astfel să-mi amintesc despre ce vorbește.

— Îmi amintesc de ceremonie... bolborosesc eu, ridicându-mi ochii spre tavan. Trebuia să mor, dar m-a salvat Derek. Pe mine și pe Dante! Stați, unde e Dante? E bine? Mă jur că dacă l-ai rănit în vreun fel--

— Melissa! se răstește Alan la mine. Ai murit! Vrăjitoarea Perillo ți-a smuls inima din piept! Nu-ți amintești?!

Memoria îmi revine instant, permițându-mi acum să văd întreaga scenă a morții mele. Alan, Derek și Dante se luptau. Derek a căzut la pământ, m-am aruncat în dreptul său în timp ce Alan și Dante au continuat bătălia. Îmi amintesc cât de speriată eram, inima îmi bătea mai tare ca oricând, iar sentimentele diverse ce mă traversau mă făceau să mă simt vulnerabilă. Pe de-o parte îmi era teamă ca Derek să nu fi pățit ceva, pe de alta îmi era frică pentru viața lui Dante, iar toate acele bubuituri și crengi rupte care îmi invadaseră auzul mă speriau îngrozitor. După puțin timp, a apărut Rose. Stătea la doar câțiva metri de mine. Am sărit în picioare imediat ce am auzit-o țipând la Dante și Alan, apoi o durere îngrozitoare îmi cuprinse pieptul. Mi-am văzut propriul sânge tâșnindu-mi din piept. Țipetele lui Dante au fost ultimul lucru pe care le-am auzit.