Între mine și vampir 2

Capitolul 11

          Mă aplec pe vârfuri și așez delicat trandafirul roșu lângă piatra de mormânt ce este scrijelită cu numele de Lucy Stoner, apoi îmi așez mâna pe piatră și îmi închid ochii preț de câteva clipe. Imediat ce mi deschid, îmi îndrept privirea spre mormântul alăturat ce este scrijelit cu numele meu – Melissa Stoner.

Stoner – nici măcar nu cred că mai am dreptul de a purta acest nume. Nu sunt o Stoner, nu sunt fiica unui vânător de vampiri, așa cum credeam până acum doi ani, ci a unui vampir.

Îmi las gândurile de o parte când mă așez pe pământul umed, rezemându-mă cu spatele de piatra de mormânt a mamei.

— Te rog, spun eu, privind buimacă la cerul senin, spune-mi ce să fac. Când te-am visat, mi-ai spus că nu mai sunt demnă să fiu fiica ta, că sunt doar un monstru, însă apoi a apărut Dante, care mi-a spus că mă poate ajuta. Dar de ce ar trebui să mă încred în el, huh? De ce mi-ai cerut să fac asta? El te-a omorât...

— La comanda lui Alan.

Vocea atât de bine cunoscută mă determină să sar în picioare, așezându-mă în poziția de luptă.

— OK, chiar încep să cred că mă urmărești! îi reproșez lui Dante, care stă cu brațele încrucișate în fața mea.

— Nu te urmăresc, Missy! Suntem pe treizeci august, în fiecare an vii aici pe această dată, îmi răspunde el, ridicând din umeri. Îți mai aduci aminte de prima dată când am fost amândoi aici? Erai doar a mea, îmi promiseseși asta.

— Îmi era frică de tine, Dante! îl informez în timp ce-mi relaxez mușchii și îmi reiau poziția de adineauri, așezându-mă pe pământ și rezemându-mă de mormânt. Îți promisesem că te voi urma în Los Angeles doar fiindcă îmi era teamă de ce mi-ai fi putut face. Dar acum și eu sunt un vampir, nu îmi mai este teamă!

— Exact, ești vampir, ar trebui să fii de două ori mai terifiată! Eu am peste 450 de ani, știu să mă controlez, însă recunosc că mai am de învățat, dar tu? La naiba, Missy, abia ai un an de când ești vampir și deja crezi că le știi pe toate!

— Fiindcă le știu!

— Serios? Dante de apropie mai mult, aplecându-se pe vârfuri pentru a fi la același nivel cu mine. Caleb a venit la mine aseară și mi-a spus că tu l-ai eliberat după ce ai intrat cu o fată în celula lui. Bănuiesc că fata respectivă era Aria, am dreptate?

— Nu ar trebui să-mi spui că am făcut ceva bun în sfârșit? întreb amuzată, așezându-mi palmele peste genunchii săi. Nu asta voiai? Să simt ceva?

— Nu spun că nu ai procedat bine când l-ai eliberat pe Caleb, dar modul în care ai făcut-o... ei bine, ți-ai asumat multe riscuri. Aria îi va spune lui Alan că l-ai văzut pe Caleb. Îl reîntâlnești pe cel la care țineai în urmă cu un an, iar apoi el dispare ca prin magie dintr-o celulă bine păzită. Cam sare în ochi, nu crezi?

— Știu ce fac. Vreau ca tata să știe că eu l-am eliberat pe Caleb.

— Te va omorî.

— Nu, nu o va face! Dacă va îndrăzni să mă atingă, Shnyx va rămâne ascuns pentru totdeauna!

— Cum adică? Ce ai făcut? se încruntă.

Sar în picioare, determinându-l și pe el să se ridice.

— Să spunem doar că mi-am luat câteva măsuri de siguranță, nu îți face probleme, știu să am grijă de mine! Dar lăsând asta la o parte, ai aflat ceva de medalion?

— Nu încă, însă o vrăjitoare lucrează la asta, voi afla curând.

— Bine, dar nu uita de înțelegerea noastră: după ce afli, mi-l dai, indiferent de puterea sa!