Între mine și vampir 2

Capitolul 25

Îmi dau părul pe spate în timp ce mă privesc în oglindă, încercând să nu mă gândesc prea mult la petrecerea la care urmează să mergem. Știu că Dante are dreptate, dacă nu ne vom face apariția, Alan va continua să ucidă fără milă, însă am o presimțire rea în legătură cu seara aceasta.

Cu toate acestea, ce e cel mai rău lucru e că nu pot scăpa de această dorința arzătoare pentru sânge. M-am hrănit de curând, ar trebui să-mi fie îndeajuns pentru cel puțin trei zile, însă pare că foamea persistă la nesfârșit, iar dacă Alan își va da seama de această slăbiciune a mea, sigur va profita.

- Arăți minunat! Dante vine în spatele meu și îmi cuprinde talia cu brațele, sărutându-mă delicat pe umăr.

- Nu sunt îmbrăcată formal, de ce arăt minunat? mă amuz eu, privind în oglindă la jeanșii albaștri, tricoul negru și ghetele negre - una dintre ținutele mele tipice.

- Tu arăți minunat indiferent de ceea ce porți.

Mă întorc cu fața la el și îmi arunc brațele pe după gâtul său.

- Dante, promite-mi că nu vei face nimic necugetat! îi cer pe un ton serios.

- Știi că nu are rost să-ți promit asta, dacă situația mi-o va cere--

- Atunci vei pleca de acolo! i-o tai rapid. Vorbesc serios, Dante, nu te pot pierde și pe tine!

- Nu ai s-o faci, iubire! Dar haide să mergem, suntem deja în întârziere iar Alan apreciază punctualitatea.

Îmi retrag brațele și mă îndrept spre cuier pentru a-mi lua geaca pe umeri, timp în care, la rândul său, Dante își ia jacheta. După ce ieșim pe scara blocului, Dante încuie ușa în urma noastră, apoi se întoarce pentru a privi la mulțimea de oameni ce este adunată în fața apartamentului vecinului nostru.

După "dispariția" bărbatului din bloc constrâns de Alan să se sinucidă, a ieșit un întreg tărăboi în bloc, astfel că polițiștii sunt prezenți aici încă de când i s-a sesizat dispariția. Alaltăieri au vorbit cu toți cei din bloc, exceptându-ne pe noi, dar asta doar fiindcă i-am constrâns să nu o facă. Plimbările pe la poliție sunt chiar singurele care ne mai lipsesc acum.

- Bună-ziua! ne spune un polițist pe lângă care trecem, privindu-ne oarecum dubios.

Îi răspundem la salut imediat, apoi începem să coborâm scările în grabă.

- Crezi că ar trebui să ne mutăm? îl întreb pe Dante în șoaptă.

- Agitația asta nu va dura decât câteva zile, nu trebuie să ne facem probleme, mă asigură în timp ce ne urcăm în mașina parcată în fața blocului.

Dante pornește mașina și o retrage de pe alee, conducând spre strada ce duce la conacul lui Alan din pădure. Câteva minute bune, nici unul dintre noi nu scoate un sunet, fiind prea prinși în propriile gânduri pentru a mai vorbi.

- Dante, zic când îmi întorc privirea spre el, de ce urăști oamenii?

Își ridică sprâncenele surprins să audă această întrebare, dar profitând de faptul că e roșu și că trebuie să așteptăm, își întoarce capul spre mine.

- Am trăit îndeajuns pentru a-mi da seama cât de schimbători pot fi, Missy. Astăzi reprezinți totul pentru ei, iar mâine te ard pe rug fără nicio remușcare. Știu că poate nu e un motiv să-i disprețuiesc, dar o fac.

- Experiență personală?

Dante pornește din nou mașina datorită faptului că semaforul se face verde, ezitând câteva clipe înainte de a-mi răspunde.