Între mine și vampir 2

Capitolul 13

          Încă în stare de șoc, fac un pas spre tata, fiind cuprinsă de o dorință arzătoare de a-i sări în brațe, însă acesta își întinde pistolul spre mine și își încruntă privirea. Mă opresc pe loc, observând totuși că mâna în care ține pistolul începe să-i tremure.

— Ești de-a lor acum? mă întreabă sec, arătând cu pușca spre Dante.

— Nu, adică da, într-un fel... Tată, cum de ești în viață?

— Missy... Dante îmi cuprinde încheietura mâinii când observă că încep din nou să mă apropii de tata. Poate că ar fi mai bine să stai pe loc acum, alea sunt gloanțe de lemn.

— Dante, lasă-mă să-- încerc eu să spun, însă tata mă întrerupe rapid.

— Dante?! se răstește el. Tu ești acel Dante? El te-a omorât și pe tine, Missy? La fel cum a făcut cu mama ta? El te-a transformat? turuie întrebările, însă nu îmi dă ocazia să-i răspund că își descarcă pistolul în pieptul lui Dante, care cade într-un genunchi printr-un geamăt de durere.

— Dante! exclam speriată, aplecându-mă pe vârfuri pentru a-mi așeza mâna peste rana sa.

— E deja a doua oară când sunt împușcat azi! spune printre dinți, părând că se abține să nu sară la luptă.

— Tată, ascultă-mă, spun în timp ce mă ridic în picioare, așezându-mi mâinile în față în semn defensiv. El este Dante, vampirul care a omorât-o pe mama, însă povestea este mai lungă de atât, te rog, dă-mi ocazia să-ți explic totul!

— Ești de-a lor acum?

— Da!

Un bâzâit ușor întrerupe momentul de liniște ce s-a creat între noi, apoi o voce bărbătească se aude din oki-toki-ul ce este agățat de cureaua tatei.

— Josh, unde ești?

Tata nu îi răspunde, ci doar continuă să mă privească, analizându-mi parcă fiecare părticică din corp. Probabil că este foarte derutat acum. Mă vede, știe că sunt fiica lui, însă pe de altă parte, sunt una dintre creaturile pe care le detestă cel mai mult pe lume. Nici eu nu știu la ce să mă aștept din partea lui.

Dante se ridică în picioare și se poziționează în dreptul meu, menținându-și în continuare acea flacără în ochi. Nici măcar el nu știe ce urmează să se întâmple.

— Ceilalți vânători sunt la 15 metri distanță și vin încoace, mă informează Dante, trezindu-mă parcă din transa în care am picat în timp ce schimbam priviri cu tata.

— Le aud și eu bătăile inimilor. Tată, te rog... mă milogesc de el, fiind gata să recurg la orice metodă numai să nu trebuiască să-l rănim pentru a pleca de aici.

Oftând puternic, tata își retrage pistolul și ne face semn cu capul să o luăm în stânga, auzind și el că ceilalți vânători vin din spatele său.

— Trebuie să vorbesc cu tine, unde te voi putea găsi? întreb eu, în timp ce Dante începe deja să mă tragă de braț.

— Nu vei putea, te voi găsi eu. Plecați, acum, până nu mă răzgândesc! îmi cere pe un ton aspru, ridicând din nou pistolul spre noi.

Sunetul pașilor celorlalți vânători se aude deja în apropierea noastră, și chiar dacă aș vrea să rămân și să lupt cu ei, am două motive bune pentru care să nu o fac: primul, nu vreau ca tata să mă considere un monstru mai mare decât mă crede deja; iar al doilea, până și eu recunosc că suntem depășiți numeric. Sunt șapte vânători de vampiri cu tot cu tata, care sigur va fi de partea lor dacă se ivește o luptă.