Între mine și vampir 2

Capitolul 29

          Câteva ore mai târziu, în dimineața de Crăciun, eu și Dante ne aflăm din nou acasă, stând tolăniți pe canapeaua din living cu câte o cană de sânge în mână și vorbim despre cel mai controversat subiect: Michelle, sora lui. Mă surprinde faptul că ea nu vrea să aibă nicio legătură cu Dante, adică, sunt frați, cum poate ignora asta?

— Și nu te miră deloc faptul că are o fiică?

— Nu prea... Mă miră mai degrabă faptul că a reușit să se ascundă de mine și Darcy timp de 452 de ani, sincer.

— Ți-e dor de ea?

— Cine?

— Darcy.

— Uneori... a fost sora mea geamănă. Era singura în care am avut totală încredere în întreaga mea existență. Știu că a greșit, dar nu merita să sfârșească așa. Mă tot gândesc că moartea ei a fost vina mea, dacă nu ar fi făcut pactul acela cu Alan și--

— A fost alegerea ei, îi cuprind mâna într-a mea.

— Poate, dar a făcut-o pentru a mă proteja pe mine.

— Nu ai fi putut-o ajuta, știi asta, nu?

— Știu, dar--

Înainte ca Dante să apuce să-și termine fraza, soneria ușii ne determină pe amândoi să ne întoarcem privirile într-acolo.

— Oamenii trebuie să înceteze să mai vină pe aici neinvitați! așez cana pe măsuță, ridicându-mă în picioare odată cu Dante.

— Lasă-mă pe mine, zice el, dacă e un alt nebun trimis de Alan, nu eu sunt ținta.

Pentru prima dată, îi dau ascultare și îl las pe el primul, urmându-l totuși din spate. Dante deschide ușa cu grijă, un val de răcoare traversându-mi imediat trupul. Îmi înfig unghiile în brațul său, scrâșnind din dinți când figura lui Alan îmi apare în față. Îmbrăcat într-o pereche de jeanși negri, un palton gri și o cămașă albă, Alan ține în mână un cățeluș alb ce privește confuz la noi.

— Melissa, Dante, ne zice politicos, făcându-și loc pe lângă noi pentru a intra în garsonieră. Aici stați? Puteați alege o vilă cu piscină, știți?

Dante închide ușa în urma lui, încrucișându-și brațele la piept.

— Ce vrei? îl întreabă.

— E Crăciunul, O'Conner, nu am voie să-mi vizitez fiica?

— Nu, îi răspunde ferm.

— Nu fii atât de țâfnos, uite, v-am adus și un cadou, așază cățelușul pe podea, determinându-mă să-l privesc cu atenție. Este încă pui, dar este un câine de rasă pe care Alan sigur nu s-ar obosi să-l cumpere.

— De unde l-ai luat? întreb eu.

— Contează?

— Depinde, contează? intervine Dante.

— Dacă insistați să știți, se amuză el. În drum spre voi mi s-a făcut foame, iar domnișoara care s-a... oferit să mă hrănească, a lăsat în urmă acest animal. Nu-l puteam lăsa să zacă în zăpadă alături de stăpâna lui, nu?

Îmi măresc ochii, rămânând pentru prima dată fără cuvinte în fața lui. Cum își permite să facă așa ceva? Și în plină zi, pe deasupra!

Alan se așază pe canapea, apucând una dintre cănile de sânge. După ce gustă, strâmbă din nas și așază cana înapoi.

— Cum naiba puteți bea sânge rece?

Îmi arunc ochii peste cap, apropiindu-mă de el iritată.

— Mi-ai spus că am timp să aleg până după Crăciun. E Crăciunul! Mai am timp!