Între mine și vampir 2

Capitolul 24

         Privirea încruntată a lui Dante nu doar că mă face să mă simt precum ultimul om de pe pământ, dar mă mai și determină să conștientizez gravitatea faptei mele. Tocmai de aceea, mă smulg de sub atingerea sa și îi întorc spatele, evitând ca privirile noastre să se întâlnească. Dante îmi prinde însă brațul, încercând să mă întoarcă înapoi spre el.

— Dante, te rog, du-te acasă! Promit că ajung și eu în câteva minute, îl implor aproape în lacrimi, amintindu-mi cât de groaznic trebuie să arăt acum. Încă am colții ieșiți din gingii, ochii complet roșii, și probabil sunt pătată de sânge pe la gură. Nu e o imagine pe care vreau ca iubitul meu să o vadă.

— Nu plec nicăieri, îmi spune hotărât, prinzându-mă de ambii umeri pentru mă putea întoarce spre el. Nu ești primul vampir pe care îl văd transformat, iubire!

Îmi închid ochii, lăsându-l pe Dante să mă strângă la pieptul său protectiv, în timp ce îmi mângâie liniștitor părul ud. Picăturile reci ale ploii cad peste noi și mă curăță de orice urmă de sânge, ceea ce este chiar o ușurare. Îmi vine greu să mă gândesc la ce crede Dante despre mine în acest moment, el - care întotdeauna este echilibrat și își poate potoli setea până în ultima clipă.

— E moartă? întreb eu, neavând curajul să privesc la femeia întinsă pe asfalt.

— Te-ai simți mai bine dacă ți-aș spune că e într-un loc mai bun?

Mă desprind din îmbrățișarea sa și pornesc în față, spre casă, abținându-mă cu greu să nu bufnesc în lacrimi. Nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-am pierdut controlul. Nu am intenționat niciodată să o omor pe femeie, am vrut doar să o sperii. Se pare că până la urmă Alan avea dreptate, sunt exact ca el.

Dante aleargă după mine și îmi cuprinde încheietura, întorcându-mă înapoi spre el.

— Missy, ce te-a apucat?

— Nimic, eu doar--

— Știu că nu ai uitat ceea ce s-a întâmplat în medalion, iubire! Alan m-a avertizat că vei fi traumatizată când vei ieși de acolo, însă nu trebuie să treci singură prin asta! mă ceartă pe un ton ridicat, însă doar pentru a-l putea auzi, deoarece ploaia ce face contact cu orice suprafață solidă ne îngreunează auzul, în special datorită faptului că pentru noi, vampirii, acest sunet este amplificat.

Îmi deschid gura să zic ceva, dar mi-o închid la fel de rapid. Ce aș putea spune în apărarea mea? Are dreptate. Nu trebuia să-l mint.

— Îmi vei spune tot ceea ce s-a întâmplat acolo, Missy! Nu te voi lăsa să sfârșești la fel precum ultimul vampir care a ieșit din medalion, m-ai înțeles?

— Poftim? Despre ce vorbești? mă încrunt.

— Ultimul vampir care a reușit să iasă din medalion s-a sinucis datorită amintirilor ce îl sfâșiau pe dinăuntru, mă informează în timp ce se apropie de mine, respirația sa rece traversându-mi fața când își așază podul palmei pe obrazul meu. Nu te voi lăsa să faci aceeași greșeală!

Aprob din cap fără a mai comenta.

(...)

Stau cocoțată pe noptiera din fața geamului și privesc pierdută cum picăturile de ploaie se lovesc ușor de sticlă, scurgându-se apoi pe asfalt. Îmi țin mâinile înfășurate în jurul genunchilor în timp ce încerc să-mi ordon gândurile, care par că în momentul acesta îmi zboară în toate direcțiile posibile.

— Poftim! Dante îmi întinde o cană albă și se așază lângă mine.

Îmi duc cana la nas și miros dezgustată ciocolata caldă.