Între mine și vampir 2

Capitolul 4

          Stau întinsă pe pajiștea din curtea conacului și privesc pierdută la nori ce traversează rapid cerul. Sunt gri. Cu siguranță va urma o ploaie, iar judecând după tunetele puternice, cu siguranță nu va fi una plăcută. Îmi aduc o mână pe după cap, învârtind absentă un fir de iarbă între degete.

— Melissa, poți veni puțin?

Îmi întorc capul spre Janelle, care stă pe scările conacului, ținându-și o mână pe balustradă. Femeia aceasta este exact opusul vampirilor de pe aici. Este drăguță, atentă și grijulie. E singura care îmi mai amintește că există bunătate și în vampiri. Sar în picioare și mă apropii grăbită de ea, așezându-mi mâinile în buzunarele hanoracului când mă opresc.

— S-a întâmplat ceva? o întreb.

— Alan m-a rugat să te chem până în biroul său. Are ceva de vorbit cu tine!

— Doar cu mine? Ce am făcut?

— Nu știu care este motivul, însă nu te-a chemat doar pe tine. Mi-a spus să-i chem și pe fiul meu, Dean și Aria.

— Fiul tău? Stai, te referi cumva la Ace?

— Este singurul fiu pe care îl am, îmi răspunde puțin amuzată. L-ai cunoscut deja? Oh, ce prostuță sunt, desigur că l-ai cunoscut, v-ați întâlnit la antrenamente, nu-i așa?

— Ăăă... da. Exact acolo ne-am întâlnit, mă bâlbâi eu, amintindu-mi însă de prima noastră întâlnire în fața sălii mare, când mi-a adresat cele mai reci cuvinte primite vreodată: "Știu că ești fiica lui Alan, iar ăsta este singurul motiv pentru care ești tolerată aici, dar să nu te aștepți la un tratament special din partea nimănui, ba chiar opusul!"

— Fiul meu este puțin sărit de pe fix în ultima perioadă, continuă Janelle, parcă intuind la ce mă gândeam, dar în general este un băiat minunat. Trece printr-o perioadă mai grea după moartea tatălui său...

— Am auzit despre asta. Îmi pare rău... știu că l-ați pierdut în timpul ceremoniei...

— Nu e vina ta, Melissa, tu doar încercai să supraviețuiești, eu doar... vocea femeii începu să tremure, așezându-și mâna la gură pentru a-și opri suspinele. Îmi pare rău... nu ar trebui să mă vezi așa. Du-te la Alan, deja i-am anunțat pe restul.

Îmi plec privirea în pământ, urcând încă o treaptă pentru a fi mai aproape de ea.

— Știu cum este să pierzi pe cineva drag. Eu i-am pierdut pe toți cei la care țineam. Vreau să știi că îmi pare sincer rău și dacă te pot ajuta cu cev--

— Nu poți face nimic, draga mea, du-te la tatăl tău, eu sunt bine!

Zâmbindu-i, fac ceea ce-mi cere și intru în conac, îndreptându-mă cu pași repezi spre biroul lui Alan.

În timpul ceremoniei, când fugeam împreună cu Dante, nu mă gândeam la victimele ce vor urma după luptă. M-am gândit doar la noi – eu, Dante, Derek și vrăjitorii ce mureau pe capete. Îi consideram pe vampirii lui Alan ca fiind cei răi și nu mă interesa câți și cum mureau. Dar acum îmi dau seama că au fost și dintre cei buni printre ei. Nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl lui Ace, dar știu că Janelle suferă după el, iar dacă ei îi este dor de acel bărbat, trebuie să fi fost bun... nu?

De cum intru în biroul lui Alan, îi observ pe Aria, Dean și Ace stând pe scaune în fața lui Alan, care este rezemat de biroul său. Toți patru își întorc privirea spre mine, dar fără a-și schimba expresia serioasă de pe fețe. Închizând ușa în urma mea, mă apropii de ei și mă așez pe scaunul alăturat lui Dean.

— M-ai chemat, am venit, ce e?

Alan îmi zâmbește.

— Ace, Aria, Dean, începe el să zică, am înțeles că vreți să ieșiți în seara aceasta, corect?