Între mine și vampir 2

Capitol special

          Dacă Missy cea de șaptesprezece ani m-ar vedea în clipa aceasta, mi-ar spune probabil că mi-am pierdut mințile sau că, printr-o anomalie ciudată, Dante a reușit să mă constrângă în ciuda faptului că acum îi împărtășesc natura. Poate chiar așa este, poate mi-am pierdut mințile când m-am îndrăgostit de cel care mi-a omorât mama. Nu mi-am dorit niciodată să dezvolt astfel de sentimente pentru el, ba chiar opusul, am vrut să-l urăsc chiar și când mi-a demonstrat că intențiile sale sunt pure și că încearcă doar să mă protejeze, dar pur și simplu s-a întâmplat să o fac. Regret vreo clipă? Nu. Nu aș putea regreta vreodată ceva ce mi-a readus zâmbetul pe buze. Acesta este și motivul pentru care am acceptat astăzi să fiu îmbrăcată în această rochie albă.

Stau în fața biroului cu pixul în mână, privind la foaia albă pe care încerc de douăzeci de minute să-mi scriu jurămintele. Probabil nu trebuia să las asta pe ultima sută de metri, dar cu toată agitația din ultimele zile, nu am avut timp de nimic. Iar acum, când mai e mai puțin de o oră până ce eu și Dante ne vom jura credință, inspirația a decis să mă abandoneze. Sunt fără speranță.

— Missy, Lorraine, care în prezent are deja zece ani, mă trage de voalul rochiei pentru a-mi capta atenția.

— Mhm? mă întorc spre ea, abandonându-mi pixul pe foaie.

— Dante vrea să intre în cameră și nu știu cum să-l mai conving să stea afară...

Îmi scutur capul amuzată.

— Lasă-l să intre, Lorraine.

— Dar Ashley a zis că nu are voie să te vadă până la ceremonie!

Lorraine și Ashley sunt cele două domnișoare de onoare pe care, tradițional, a trebuit să le am. Nu credeam totuși că își vor lua rolurile atât de în serios. O înțeleg pe Ashley, ea probabil depune atâta efort pentru  se pregăti psihic pentru aranjamentul nunții ei cu Derek, dar Lorraine? Este un copil căruia i s-a dat responsabilitate, mă așteptam să fie complicele meu în încălcarea așa ziselor „tradiții". Mă abțin să nu rând când mi-l imaginez pe Dante oprit în pragul ușii de o fetiță de un metru și un pix, care îi cere să stea la distanță de mine.

Mă aplec pe vine în fața fetiței, așezându-mi palmele peste brațele ei. Lorraine seamănă atât de mult cu Michele, este la fel de determinată și încăpățânată, dar nu ar trebui să mă surprindă, încăpățânarea este o genă transmisibilă în familia O'Conner.

— Atunci va fi doar secretul nostru, îi zic. Ashley nu va afla despre asta, OK?

— Dar--

— Te rog...

Lorraine oftează adânc și aprobă din cap, îndepărtându-se de mine pentru a deschide ușa camerei. În pragul ușii, Dante stă cu mâinile în buzunare, zâmbindu-mi de parcă ar fi știut că urma să fie lăsat să intre. Îmi trec privirea asupra sa, mușcându-mi buza la vederea costumației sale. Nu l-am văzut niciodată îmbrăcat în costum, ba chiar mi-a zis odată că urăște să poarte cămăși, dar astăzi, aici, poartă un costum negru peste o cămașă albă și o cravată pe care sunt destul de sigură că a primit ajutorul cuiva pentru a și-o alege. Întreg costumul pare a fi făcut special pentru el, deoarece i se mulează perfect pe corp. Părul îi este dat cu gel într-o parte, ceea ce chiar mă amuză, deoarece niciodată nu și-a făcut ceva special la el.

— Îmi pare rău, domnule, nunta aceasta este rezervată doar pentru familie și prieteni, îmi duc mâinile pe șolduri.

— Înseamnă că am greșit încăperea, îmi intră în joc, pășind peste prag cu degajare.

— Aveți fix zece minute! ne anunță Lorraine pe un ton autoritar, trecând pragul înainte de a închide ușa în urma ei.

Dante ajunge în fața mea într-o fracțiune de secundă, așezându-și palma pe obrazul meu înainte de a-mi captura buzele într-un sărut pe care pun pariu că îl aștepta încă de azi-dimineață, când am fost obligați să ne separăm. Nu știu dacă este doar grăbit datorită celor zece minute pe care le avem la dispoziție, dar sărutul este unul simplu și rapid, ceea ce nu prea îl caracterizează – are obiceiul de a-l prelungi chiar și minute în șir.