Între mine și vampir 2

Capitolul 7

          Neștiind cum să reacționez, îmi înfig unghiile în brațul lui Ace și fac un pas în spate. Ce naiba caută Dante aici? Ar trebui să fie pe alt continent. Cum e posibil să... nu, asta nu e o coincidență. Nu poate fi. Alan știa de la bun început la cine este medalionul.

— Missy? se repetă Dante, coborând de pe scaun și analizându-mă din cap până-n picioare. Nu pot să cred că trăiești!

— Dante, Ace pare a fi mai degrabă amuzat decât șocat. Normal că tu ești! Cum de nu ne-am gândit la asta, Melissa? A fost ultima persoană care a stat cu tine înainte să mori!

— Dante, medalionul e la tine? îl întreb eu, tușind în sec pentru a-mi recăpăta controlul de sine.

— Medalion? Missy... Dante încearcă să se apropie de mine, dar mai fac un pas în spate pentru a păstra distanța între noi. Credeam că ești moartă, iubire, am încercat să te readuc la viață, am încercat să--

— Trecutul e trecut, îl întrerup rapid. Acum vreau să știu dacă medalionul e la tine!

— Dumnezeule, Missy, încetează să mai vorbești despre medalionul acela! Ce s-a întâmplat cu tine? Unde ai fost în tot acest timp? Ești... vampir?

— Evident că e vampir! intervine Ace, care își așază mâna pe talia mea și își lipește trupul de al meu. Uite, O'Conner, putem face așa: tu ne dai medalionul, noi nu îi spunem lui Alan că ești din nou în orașul lui, sau continui cu întrebările, te batem măr, luăm medalionul și te și predăm lui Alan!

— Orașul lui? Hai nu mă înnebuni! răbufnește Dante, aruncându-și ochii peste cap. Mă doare undeva de Alan, m-ai înțeles, cățeluș?

— Voi doi vă cunoașteți? îi întreb eu, observând că tensiunea nu e ridicată doar la nivelul meu și a lui Dante, dar și a lui Ace și Dante.

— Normal că ne cunoaștem, obișnuiam să lucrez și eu pentru Alan, îți amintești? mă întreabă Dante, privind crispat spre Ace. Asta faci și tu acum, Missy? Lucrezi pentru Alan? Vampirul care a urmărit doar să te omoare?

Scrâșnesc din dinți deranjată.

— Medalionul, Dante, acum! exclamă Ace pe un ton dur, ignorându-i complet întrebările, de altfel, la fel precum mine.

— Nu vorbeam cu tine, cățeluș! Missy, te rog, putem vorbi în privat?

— Nu avem ce să discutăm, Dante, credeam că e destul de clar că orice a fost între noi s-a încheiat în momentul în care Rose m-a omorât. Acum te rog să ne înapoiezi medalionul și să-ți vezi de drum!

— Ne? Deja vorbești despre tine ca făcând parte din acel clan de imbecili?

— Destul! Ace se apropie cu intenții violente de Dante, însă îl prind de braț și îl trag înapoi înainte de a face o scenă de față cu toată lumea.

— Dante, îți mai dau o ultimă șansă, înapoiază-ne medalionul sau transformăm locul acesta într-un măcel! îi cer în șoaptă, însă pe un ton apăsat.

— Tu te auzi? Asta nu ești tu, Missy! Tu iubești oamenii! Clanul te-a făcut să crezi că totul îți aparține, că lumea este la picioarele tale și că toți muritorii trebuie să ți se supună, crede-mă, am fost acolo, dar nu e așa! E doar o minciună ca să te stimuleze să-i faci treburile murdare ale lui Alan!

— Eu nu lucrez pentru Alan! i-o tai rapid, desprinzându-mă de brațul lui Ace și apropiindu-mă de Dante. Pur și simplu îi fac favoruri tatei!

— Tatei? Ce naiba s-a întâmplat cu tine?