Între mine și vampir 2

Capitolul 26

          Mă întorc în sala cea mare pentru a-l căuta pe Dante, însă observ că nu mai este lângă mese. Ar putea fi oriunde, tocmai de aceea, în loc să mă apuc să-l caut, îmi scot mobilul din buzunar și formez în grabă numărul său. Trebuie să-i spun despre medalion, trebuie să-i spun despre ceea ce mi-a cerut Alan să fac, pentru că nu pot lua decizia asta singură.

Telefonul sună de câteva ori, dar îmi intră căsuța vocală. Normal că nu își aude mobilul sunând, nu poți auzi nimic aici! gândesc exasperată.

Oftând, mă îndrept spre ieșirea din conac, ciocnindu-mă din greșeală de câțiva vampiri ce se hrănesc din oameni, însă îi ignor și merg mai departe până când ajung pe treptele conacului. Grădina ce era odată era verde este acoperită acum cu un strat foarte subțire de alb, fapt ce mă determină să-mi ridic ochii spre cer, privind cu gura căscată la fulgii de zăpadă ce cad în neștire pe pământ. Uimită de această schimbare bruscă a vremii, cobor treptele conacului, doar atât cât fulgi să se poată așeza pe mine. Este atât de... perfect.

Brusc, o mână mă cuprinde de braț și mă întoarce.

— Dante, îmi duc mâinile pe după gâtul său și îl cuprind într-o îmbrățișare.

Dante expiră parcă ușurat.

— Ești ok? Te-ai întâlnit cu Alan? Ți-a făcut ceva? turuie întrebările când rupe îmbrățișarea, așezându-și palmele pe umerii mei pentru mă face să vorbesc mai repede.

— Despre asta voiam să vorbesc cu tine, Alan mi-a--

Dar nu apuc să-mi termin fraza, deoarece o fetiță de niciun metru, strigând numele lui Dante, vine în fugă spre noi și îi sare direct în brațe. Începând să râdă, Dante o cuprinde de talie și o strânge la pieptul său. Nu am idee cine este. Eu, personal, nu am mai văzut-o în viața mea, dar multe dintre trăsăturile ei îmi par straniu de cunoscute. Părul îi este precum un voal întunecat ce îi cade perfect peste spate, ochii au o culoare identică cu cea a iubitului meu, iar trăsăturile feței par a fi cunoscute de undeva. Deși nu sunt sigură cine este, un lucru e cert, este vrăjitoare.

— Rose zice că trebuie să plecăm, îi spune fetița lui Dante, părând oarecum dezamăgită.

Aprobând din cap, Dante își întoarce privirea spre mine, observând abia acum cât de ciudat mă uit la el.

— Lorraine, ea este Missy, iubita mea. Missy, ea este Lorraine, fiica lui Michelle, mă lămurește el, reușind însă să creeze o confuzie și mai mare în mine.

— Încântată, Lorraine nu-și poate abține entuziasmul și își întinde palma spre mine.

Îi cuprind mâna într-a mea, privind-o în continuarea șocată. Fiica lui Michelle?! îmi repet amețită în minte. Cum e posibil?

Când Lorraine își retrage mâna dintr-a mea, își întoarce privirea spre fața lui Dante.

— Ai zăpadă în păr, se amuză ea, ciufulindu-i părul până când îl curăță de orice urmă de alb.

— Ei bine, acum cu siguranță arată mai bine, se amuză el, lăsând-o jos din brațe. Ne vom mai vedea, puştoaico! Să ai grijă de tine!

Lorraine aprobă din cap și ne face semn cu mâna, apoi începe să fugă prin mulțime, întorcându-se, probabil, la Rose.

— Fiica lui Michelle? întreb crispată. Michelle, sora ta?!

— Șhhh, mă atenționează el, așezându-și o mână pe talia mea pentru a mă conduce într-un loc mai puțin populat. Michelle și-a pus-o cu un om acum opt ani și de acolo a rezultat Lorraine.