Între mine și vampir 2

Capitolul 2

Missy

          Îmi închei cu grijă fermoarul hanoracului negru, în timp ce mă privesc absentă în oglindă. Întotdeauna am știut să-i diferențiez pe oameni de vampiri, aspectul se deosebește din multe puncte de vedere, dar nu credeam să văd vreodată această diferență la mine. În ciuda a cum arătam când eram om, acum am pomeți ascuțiți, piele îmi este aproape transparentă, iar trăsături îmi sunt mai fine ca niciodată.

Nici măcar nu cred că persoana reflectată în oglindă sunt eu.

Întotdeauna îmi fusese greu să-mi mențin echilibrul pe tocuri, aveam senzația că voi cădea după fiecare pas, însă acum îmi este la fel de ușor ca și mersul în teniși. Bine, nu e ca și cum am avut de ales cu ce să mă îmbrac. Janelle mi-a adus hainele negre cu care sunt îmbrăcată și mi-a spus că sunt ale unei alte fete de aici. Înainte să iasă din camera mea, femeia mi-a spus că Alan mi-a cerut să cobor în sala mare pentru a-mi spune ceva.

După ce îmi mai privesc o dată reflexia în oglindă, mă îndrept spre ieșirea din cameră, închizând ușa în urma mea. Camera în care m-am trezit ca și vampir a devenit acum "camera mea", iar spre surprinderea mea, Alan nu a pus niciun vampir să mă păzească.

Holurile lungi și întunecate ale conacului îmi dau încă fiori. Se presupune că acum ar trebui să-mi placă chestiile înfricoșătoare precum întunericul, sângele, păianjenii, sau alte lucruri de genul, dar nu e așa. Încă îmi este teamă de ele. Fără niciun chef de a-i revedea fața tatălui meu, mă apropii de ușa uriașă din lemn a sălii mare, privind stupefiată la aceleași inscripții și desene de pe ușă. Mă întreb asupra cărui vampir au mai fost puse aceste vrăji acum? gândesc eu, în timp ce îmi trec degetele pe conturul desenelor scrijelite în lemn

— Știi că nu ai voie să atingi alea, nu?

Vocea masculină din spatele meu mă determină să tresar speriată, retrăgându-mi rapid mâna de pe ușă și întorcându-mă spre el. Vampirul care îmi vorbise stă drept în fața mea, ținându-și brațele încrucișate la piept. Are ochii verzi și părul negru, iar hainele negre pe care le poartă îl aseamănă oarecum cu ceilalți din conac. Pare a fi destul de tânăr, douăzeci de ani aș zice, dar niciodată nu poți fi sigur ce vârstă are un vampir.

— Îmi pare rău, eu doar... Alan m-a chemat aici.

— Știu. Și știu și cine ești, Melissa Wallace! Eram acolo în ziua ceremoniei. Din cauza micului tău spectacol au murit mulți dintre prietenii mei și chiar și tatăl meu!

— Îmi... îmi pare rău! Nu am vrut să--

— Scutește-mă! mă întrerupe el, făcând câțiva pași spre mine. Știu că ești fiica lui Alan, iar ăsta este singurul motiv pentru care ești tolerată aici, dar să nu te aștepți la un tratament special din partea nimănui, ba chiar opusul!

Înainte de a apuca să mai spun ceva, vampirul trece pe lângă mine, deschizând ușa sălii și intrând înăuntru. Deoarece lasă ușa deschisă, privesc pierdută cum traversează sala, apropiindu-se mai mult de capătul acesteia, unde sunt așezate mai multe scaune maronii, singurele piese de mobilier din încăpere. Ferestrele uriașe sunt acoperite cu draperii gălbui din catifea ce cad până în pământ.

Îmi iau o gură de aer din obișnuință – chiar dacă nu îmi mai este de folos – și pășesc înăuntru. Mă așteptam ca vampirii din clan să mă disprețuiască pentru ceea ce s-a întâmplat, însă speram să-o facă silențios, fără să-mi reproșeze ceva.

În capătul sălii, unde se află și vampirul de mai devreme, sunt o mână de vampiri ce stau așezați pe scaune și discută între ei. În picioare, în mijlocul lor, se află Alan, care le explică ceva. Imediat ce aceștia îmi simt prezența, toate privirile se îndreaptă spre mine cu aceeași expresie de dispreț. Hotărâtă să ignor primirea deloc plăcută, mă opresc în dreptul lor.