Între mine și vampir 2

Capitolul 21

          Noaptea a trecut destul de repede. Am reușit să-i opresc sângerarea lui Missy, însă mă tem că bandajele și cusăturile superficiale nu îi vor fi de îndeajuns dacă îi vor apărea mai multe răni. Din moment ce trupul ei este mort, rănilor le este imposibil să se vindece singure. Totuși, mă bazez pe faptul că nu va mai trebui să îndure toate astea pentru prea mult timp. În seara aceasta o voi readuce la viață, fără îndoială.

Mă aflu în sala cea mare, exact aceeași în care ceremonia a fost întreruptă anul trecut. Stau rezemat de unul dintre pereții de rezistență, privindu-i stupefiat pe vampirii ce se stresează să aranjeze scaune, mese, decorații și să fixeze lumini, deoarece mai sunt doar câteva ore până ceremonia va începe.

Aria intră pe ușă, sunetul tocurilor ei determinându-mă să-mi doresc să fi purtat dopuri cel puțin astăzi. Este urmată de alte douăzeci de fete, care, după mersul lor tremurând și după sunetul intens al bătăilor de inimă, îmi dau seamă că sunt oameni. Aria le arată fetelor în ce parte a sălii să stea, apoi se apropie de mine.

— Dante, zice ea, chinuindu-se să mimeze un zâmbet. Cum de nu ești sus?

— Aș putea să te întreb același lucru. Nu trebuia să te machiezi, să-ți faci părul sau să te îmbraci în rochia ta super mulată sau chestii de genul?

— Sarcasmul tău mă dă pe spate de fiecare dată, spune în timp ce își aruncă ochii peste cap. Dacă chiar te interesează, Alan m-a delegat să aduc câteva gustări!

Îmi întorc privirea spre fetele ce se uită panicate unele la altele fără a vorbi însă între ele. Au fost constrânse să tacă, nu mă îndoiesc de asta. Sunetul sângelui ce le pulsează prin vene se aude la fel de clar precum sunetul liniștitor al greierilor în noapte. Nici nu îmi amintesc când a fost ultima dată când am simțit sângele atât de intens, este de parcă nimic din jurul meu nu mai există.

— Pământul către Dante! exclamă Aria, fluturându-și o mână prin fața mea, fapt ce mă determină să mă trezesc brusc la realitate, concentrându-mi din nou atenția asupra ei.

— Ce e?

— Glumești, nu? mă întreabă oarecum amuzată.

— Despre ce să glumesc?

— Ochii tăi, Dante! De când nu te-ai mai hrănit?

Îmi aduc în grabă mâinile peste ochi, realizând că mi s-au înroșit de la setea pentru sânge. Îmi răsucesc trupul la 90 de grade, privindu-mi reflexia în geamul ce acoperă jumătate din perete. Ochii îmi sunt mai roșii decât însuși sângele, iar colții încep să-mi iasă din gingii în mod involuntar.

— Dacă dorești, poți lua una dintre fetele acestea, oricum trebuie să mai aduc altele.

Inspir adânc, readucându-mi ochii la culoarea lor obișnuită de albastru.

— Nu, mulțumesc. Nu îți face tu probleme în legătură cu mine, știu să-mi port singur de grijă. Mai bine ai avea grijă ca fetele astea să nu aibă telefoanele la ele. Or fi ele constrânse să nu țipe, dar nu să nu și sune pe cineva.

Aria își întoarce privirile spre ele.

— Telefoanele, spune ea, acum!

Fetele se uită speriate unele la altele, apoi se ridică de pe scaunele pe care se așezaseră și își aruncă telefoanele la picioarele noastre. Aria calcă peste fiecare telefon în parte, aruncându-mi apoi un rânjet triumfător.

Fără a o mai saluta, îi întorc spatele și trec indiferent pe lângă vampirii agitați ce vorbesc între ei, își savurează "cafeaua", sau pur și simplu mă privesc încruntați. Nici măcar nu se obosesc să mai vorbească în șoaptă, auzindu-le comentariile când trec pe lângă ei.